CSJ. Decizia nr. 1695/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1695/2003
Dosar nr. 2395/2002
Şedinţa publică din 20 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 15 martie 2001, reclamanta SC A.P. SA Botoşani a chemat în judecată pârâta SC H. SRL Botoşani, solicitând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 264 din 13 februarie 1997, având ca obiect activul Restaurantul Stadion Botoşani, pentru neachitarea ratelor datorate, conform contractului.
În motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că, potrivit art. 5 din contract, neplata a două rate consecutive, atrage rezoluţiunea contractului, în cauză, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 1020, 1021 şi art. 1368 C. civ.
Societatea pârâtă, prin întâmpinare, a susţinut că a achitat cu regularitate ratele, iar pentru perioada februarie 2000 – până la data introducerii acţiunii a considerat stinsă obligaţia de plată, prin compensarea cu suma de 59.675.112 lei datorată de reclamantă, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Tribunalul Botoşani, judecând în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 515, pronunţată la 8 octombrie 2001, a apreciat că, în cauză, nu poate opera compensaţia, a admis acţiunea reclamantei, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale aferente, precum şi evacuarea pârâtei din spaţiul comercial care a făcut obiectul contractului, obligând pârâta la 11.089.454 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea pronunţată de Tribunalul Botoşani a fost menţinută de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, care, prin Decizia nr. 12, pronunţată la 17 ianuarie 2002, în dosarul nr. 6171/2001, a respins, ca nefondat, recursul declarat de societatea pârâtă.
Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare şi a invocat prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., considerând că hotărârile criticate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, hotărârile fiind şi vădit netemeinice.
În motivarea recursului în anulare, se susţine că, potrivit dispoziţiunilor art. 1365 C. civ., rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare poate fi cerută de vânzător pentru neplata preţului, dacă s-a prevăzut printr-un pact comisoriu, însă, numai după punerea în întârziere a cumpărătorului, conform art. 1367 C. civ., cu excepţia situaţiei în care, printr-o clauză expresă, părţile au renunţat la necesitatea punerii în întârziere.
În speţă, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta SC A.P. Botoşani a vândut pârâtei SC H. SRL Botoşani, cu plata în rate, activul Restaurantul Stadion din Botoşani. Prin actul adiţional nr. 1 din 3 decembrie 1998 s-a convenit ca plata ratelor să se facă până în luna februarie 2004, cu o dobândă lunară de 10% pe an. În contract a fost introdusă clauza referitoare la rezoluţiune pentru neplata la scadenţă a două rate succesive.
Pe parcursul derulării contractului, reclamanta vânzătoare a devenit debitoarea cumpărătoarei pentru suma de 59.675.112 lei, reprezentând avansul şi taxa de participare achitată de pârâtă la licitaţie, iar pârâta a propus reclamantei compensarea sub forma a 14 rate lunare, începând cu luna februarie 2000, până în luna martie 2001 şi a sistat plata celor 14 rate, considerând că a intervenit compensarea legală.
Reclamanta a notificat pârâtei că nu poate avea loc compensarea de drept, a continuat să emită facturi pe care pârâta le-a onorat în limita sumelor ce reprezentau T.V.A., pentru rata lunară, făcând menţiunea „compensat".
Reclamanta a emis facturi pentru plata ratelor şi, după promovarea acţiunii, acestea fiind achitate de pârâtă.
Ignorând probele administrate, instanţele de fond şi recurs au apreciat că răspunderea debitoarei a intervenit automat, considerând că este suficient să constate în fapt, neexecutarea prestaţiei de către pârâta cumpărătoare, fără a examina probele administrate şi cererea reconvenţională a pârâtei.
În cauză, nu au fost dovedite culpa societăţii pârâte, în condiţiile în care fiecare parte avea pretenţii împotriva celeilalte, aşa încât vânzătoarea reclamantă nu a încercat nici un prejudiciu care să justifice rezoluţiunea contractului.
Şi cererea de evacuare a pârâtei, formulată de vânzătoarea reclamantă, a fost soluţionată greşit, deoarece, această cerere, a fost formulată, contrar prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după prima zi de înfăţişare, iar pârâta nu a consimţit la primirea acesteia, astfel încât, instanţa de fond a admis-o fără a se pronunţa asupra excepţiei invocată de pârâtă.
Recursul în anulare este fondat.
Într-adevăr, instanţele de fond şi recurs, apreciind că simpla constatare a neexecutării prestaţiei atrage automat aplicarea prevederilor art. 6 din contractul nr. 264 din 13 februarie 1997, încheiat între părţi, au ignorat probele administrate de societatea pârâtă, care a făcut dovada că, în cauză, sunt întrunite cerinţele art. 1143 şi 1144 C. civ. şi care a procedat la compensarea a 14 rate lunare, compensare pe care, deşi vânzătoarea creditoare a comunicat cumpărătoarei că n-o acceptă pe toată durata onorării facturilor pentru T.V.A. şi, ulterior, a acceptat plăţile făcute de cumpărătoare, fără să invoce prevederile art. 6 din contract.
Mai mult, reclamanta a emis facturi şi după trecerea celor 14 luni pentru care cumpărătoarea pârâtă a invocat compensarea, chiar şi după introducerea acţiunii pentru rezoluţiunea convenţiei.
În aceste împrejurări, este evident că nu poate fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei şi nu poate opera rezoluţiunea contractului din moment ce debitoarea a făcut dovada că şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile contractuale şi avea, la rândul său, o creanţă împotriva reclamantei, care nu a încercat nici un prejudiciu.
Actul adiţional nr. 1 din 3 decembrie 1998 are a modifica, în parte, termenele de plată şi nu are relevanţă asupra împrejurărilor care fac obiectul cauzei, nu poate conduce la concluzia că, în speţă, nu operează compensarea, deoarece creanţa pârâtei faţă de reclamantă era certă, lichidă şi exigibilă, iar compensarea opera numai în limitele acesteia, fără a afecta plata în continuare a ratelor scadente.
Şi capătul de cerere privind evacuarea a fost greşit soluţionat.
Instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor cererea de evacuare, formulată cu încălcarea prevederilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ. şi a ignorat cererea societăţii pârâte, care a solicitat respingerea acesteia, deoarece a fost înregistrată după prima zi de înfăţişare.
Faţă de cele de mai sus, recursul în anulare urmează să fie admis şi, în baza art. 330 pct. 3 şi art. 312 C. proc. civ., Decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Suceava va fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de societatea pârâtă împotriva sentinţei nr. 515 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoşani, care va fi schimbată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Modifică Decizia nr. 12 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Suceava, în sensul că admite apelul pârâtei SC H. SRL Botoşani declarat împotriva sentinţei nr. 515 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Botoşani, pe care o schimbă în tot şi respinge acţiunea reclamantei SC A.P. SA Botoşani.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1694/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1698/2003. Comercial → |
|---|
