CSJ. Decizia nr. 1859/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1859/2003
Dosar nr. 9094/2001
Şedinţa publică din 26 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 ianuarie 2000, reclamanta SC A.M. SRL Timişoara a chemat în judecată pe pârâta, Societatea de asigurare U. SA Timişoara, pentru a fi obligată la plata sumei de 20.369.120 lei, reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, la data de 9 octombrie 2000, magazinul său din Timişoara a fost spart, fiind sustrase mai multe obiecte de birotică, dar societatea de asigurare i-a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirilor, conform contractului de asigurare încheiat între părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 811 din 23 aprilie 2001, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta, SC A.M. SRL Timişoara, iar pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timişoara, a fost obligată să-i plătească suma de 20.369.120 lei cu titlu de despăgubiri şi 4.004.530 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă în baza deciziei nr. 765 A din 5 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.
Cu actul înregistrat la 12 noiembrie 2001, societatea pârâtă a formulat recurs împotriva acestei decizii, susţinând următoarele:
- în mod greşit a fost angajată răspunderea societăţii de asigurare, deoarece pătrunderea prin efracţie în perimetrul asigurat s-a datorat lipsei de supraveghere şi pază din partea reclamantei;
- în conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1 alin. (2) din Condiţiile generale pentru asigurarea bunurilor, era eliberat de obligaţia plăţii despăgubirilor dacă existau împrejurări de natură să crească riscul, aşa cum s-a întâmplat la sediul reclamantei;
- în speţă erau incidente şi dispoziţiile art. 1 pct. 3 lit. b) din aceleaşi Condiţii generale, iar, prin nesocotirea lor, instanţele au pronunţat hotărâri nelegale.
Recursul pârâtei este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că, între părţi, s-a încheiat contractul de asigurare de bunuri nr. B/3364-5 I din 23 aprilie 1999, prin care reclamanta a asigurat bunuri mobile pentru suma de 400.000.000 lei, societatea de asigurare obligându-se la protecţie completă pentru cazurile de furt prin efracţie şi tâlhărie.
La data de 9 ianuarie 2000, magazinul reclamantei a fost spart, prin pătrunderea prin efracţie în perimetrul asigurat şi furtul mai multor bunuri asigurate, situaţie care a generat litigiul de faţă.
Prima critică formulată de pârâtă vizează modul în care instanţele au făcut interpretarea dispoziţiilor contractului de asigurare, în sensul că nu s-a ţinut seama de faptul că pătrunderea prin efracţie s-a datorat lipsei de supraveghere şi pază din partea reclamantei.
În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta a depus o declaraţie extrajudiciară a paznicului G.C., din care reiese că acesta a sosit la serviciu numai în jurul orei 19,30 a zilei de 9 ianuarie 2000, iar în felul acesta nu a putut asigura paza magazinului.
În realitate, întârzierea la serviciu a paznicului nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a societăţii de asigurare, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1 alin. (2) din Condiţiile generale pentru asigurarea bunurilor, asigurătorul este eliberat de obligaţia plăţii despăgubirilor doar dacă exista o împrejurare esenţială în ceea ce priveşte creşterea riscului, ceea ce nu este cazul pentru situaţia creată în ziua producerii furtului.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. a) din Condiţiile speciale pentru asigurarea bunurilor (invocat de recurentă în motivul al doilea de recurs) potrivit căruia „pentru asigurarea împotriva furtului prin efracţie se consideră o majorare a riscului, în special, dacă măsurile de siguranţă existente la completarea şi semnarea declaraţiei de asigurare sunt înlăturate sau reduse".
Într-adevăr, întârzierea la serviciu a paznicului nu constituie o majorare a riscului, în sensul textului citat, fiind fapt întâmplător, care nu se încadrează în factorii de risc importanţi, pe care părţile i-au avut în vedere la semnarea contractului de asigurare.
Cel de al treilea motiv de recurs se referă la modul în care instanţele au interpretat dispoziţiile art. 1 pct. 3 lit. b) din Condiţiile speciale de asigurare a bunurilor, potrivit cărora „asigurarea se încheie numai dacă sunt îndeplinite următoarele măsuri de protecţie: paza permanentă şi calificată a bunurilor asigurate, respectiv a încăperilor şi spaţiilor în care se află aceste bunuri".
Astfel, recurenta a susţinut că pătrunderea prin efracţie a fost posibilă doar în măsura în care intimata-reclamantă nu dispunea de pază permanentă, dar nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, deoarece din probele administrate rezultă că exista pază permanentă la magazin, la dosar fiind depus contractul de prestări servicii încheiat de patronul firmei reclamante cu paznicul G.C. în septembrie 1998, deci anterior încheierii contractului de asigurare dintre părţile în litigiu.
Pentru considerentele arătate mai sus, întârzierea întâmplătoare a paznicului nu constituie o încălcare esenţială a clauzelor contractuale, situaţie în care va fi respins recursul pârâtei, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timişoara, împotriva deciziei nr. 765 din 5 septembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat,
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1854/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 186/2003. Comercial → |
|---|
