CSJ. Decizia nr. 1949/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1949/2003
DOSAR NR. 709/2002
Şedinţa publică din 28 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 iunie 2001, reclamanta, C.E.C. Bucureşti, a solicitat evacuarea pârâtelor SC A. SRL Vaslui şi A.F. I.V. Vaslui din spaţiile pe care le ocupă fără nici un drept.
Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr. 108 din 21 februarie 2000, a respins acţiunea pentru evacuarea formulată de reclamantă, cât şi cererea completatoare a acţiunii, pentru despăgubiri, formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâtele.
Prin aceeaşi sentinţă a respins cererea de chemare în garanţie, formulată de reclamanta C.E.C. Bucureşti, în contradictoriu cu SC C.T. SA Vaslui.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei, SC A. SRL Vaslui, suma de 1.500.000 lei şi A.F. I.V. suma de 1.500.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, reclamanta C.E.C. a declarat apel, care a fost anulat, ca netimbrat, prin Decizia nr. 4424 din 6 iulie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.
La data de 14 noiembrie 2000, împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 4424, pronunţată la data de 6 iulie 2001, a admis recursul reclamantei, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, cu motivarea că, potrivit art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac prevăzute prin legi speciale şi o asemenea scutire este şi aceea prevăzută expres de art. 8 lit. c) din Legea nr. 66/1996, pentru acţiunile judiciare formulate în legătură cu activitatea C.E.C.
În rejudecarea apelului reclamantului după casare, cu trimitere, Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 455 din 17 decembrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul acestuia, reţinând că obiectul vânzării, în cadrul contractului nr. 430/1997, a fost precis determinat de părţi în momentul perfectării convenţiei şi reclamantul nu a probat existenţa vreunui titlu de proprietate asupra suprafeţelor deţinute de pârâtele SC A. SRL şi A.F. I.V.
Prin petiţia înregistrată la data de 18 februarie 2002, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 455 din 17 decembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive:
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
În contextul acestui motiv, recurenta arată că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au luat în considerare cele două înscrisuri depuse la dosar de C.E.C. SA, prin care s-a făcut dovada că spaţiile, în care au fost amenajate cele două construcţii de către pârâte, nu sunt proprietatea acestora din urmă, ci au fost închiriate de la vânzătorul lor, actuala SC C.T. SA (fostă IC.S.M.I.) Vaslui, chemata în garanţie.
- instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că obiectului contractului de vânzare-cumpărare îl constituie activul R., în integritatea sa, iar din actele depuse la dosar rezultă că traseele de acces aparţin prin construcţie acestui activ.
Deci, greşit au interpretat instanţele respectivul contract de vânzare-cumpărare, considerând că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra spaţiilor în litigiu, pentru a solicita evacuarea, deşi, susţine recurenta, dacă o convenţie este neclară, instanţa avea obligaţia interpretării ei potrivit principiilor fundamentale prevăzute de codul civil.
Recurenta mai arată că instanţa de apel a reţinut greşit că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a avut reprezentarea faptului că cele două căi de acces nu fac obiectul contractului şi, prin urmare, nu dobândeşte şi proprietatea asupra acestor spaţii. Recurenta susţine că a participat la licitaţie, convinsă fiind că se vinde întregul activ R., inclusiv terasele de acces, astfel cum apar în planul de construcţie şi prin încheierea contractului de vânzare cumpărare ar fi trebuit să dobândească în proprietate şi aceste spaţii.
Recurenta mai arată că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut cunoştinţă de existenţa locaţiunii cu cele două pârâte, dar instanţa face o confuzie între cunoaşterea acestui fapt şi cunoaşterea în acel moment a faptului că cele două spaţii nu ar fi aparţinut activului R., care constituie, în prezent, o pierdere a proprietăţii, ce atrage răspunderea pentru evicţiune a chematei în garanţie.
- hotărârea instanţei cuprinde motive contradictorii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În contextul acestui motiv, recurenta arată că, dacă raportul de locaţiune dintre vânzătorul – chemat în garanţie şi pârâte nu ar fi fost dovedit şi, implicit, transmiterea proprietăţii asupra celor două spaţii către C.E.C. SA, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă, nu ca nefondată, dacă un neproprietar ar fi solicitat evacuarea, soluţia pronunţată de instanţă apare, evident, nelegală.
Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi completată.
Recursul declarat de reclamantă nu este fondat şi va fi respins cu următoarea motivare.
Analizând primul motiv de recurs, având în vedere actele existente la dosar, se constată că nu este întemeiat, deoarece pârâtelor le-au fost atribuite spaţiile în anul 1990, în vederea amenajării de spaţii comerciale, terenul de sub ele nu este al chematei în garanţie, ci aparţine domeniului public şi le-au fost repartizate pentru edificarea actualelor sedii, cu autorizaţie de la consiliul local.
În consecinţă, instanţa de fond şi, de altfel, instanţa de apel corect au interpretat actele dosarului, reţinând că spaţiile pârâtelor nu au figurat niciodată în patrimoniul vânzătoarei – chemate în garanţie şi nu au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 430 din 2 iunie 1997, astfel că întemeiat a respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtelor.
În ceea ce priveşte motivul al doilea de recurs, ce se referă la greşita interpretare a contractului de vânzare-cumpărare de către instanţe, se reţine că recurentei i s-a vândut magazinul R. prin licitaţie publică, în documentaţia căreia există un raport de expertiză pentru evaluarea imobilului din care rezultă că suprafaţa vândută este de 663,9 mp la magazin şi de 221,10 mp la subsol.
Vânzătorul – chemata în garanţie SC C.T. SA Vaslui – prin HG nr. 843/1999, a dobândit, prin certificat de proprietate, terenul aferent spaţiului comercial R. şi, conform planului de situaţie anexat la certificat, nu sunt cuprinse spaţiile pe care au edificat SC A. SRL şi A.F. I.V., deci, rezultă, fără dubiu, că aceste spaţii nu au făcut obiectul vânzării, deoarece nu erau în proprietatea vânzătorului.
Nici afirmaţia recurentei, conform căreia, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, nu cunoştea că cele două spaţii ale pârâtelor nu aparţineau activului R., nu poate fi primită, deoarece a avut reprezentarea faptului că cele două căi de acces laterale nu figurează în anexele contractului, iar din planşele fotografice depuse la dosar, rezultă că poziţionarea spaţiilor comerciale ale pârâtelor nu este de natură să împiedice normala utilizare a spaţiului cumpărat de recurentă.
În concluzie, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate de recurentă, rezultă că, în mod corect, s-a reţinut de instanţă că reclamanta nu a probat existenţa vreunui titlu de proprietate asupra suprafeţelor deţinute de pârâte, astfel hotărârea pronunţată este temeinică şi legală.
În consecinţă, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.E.C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 455 din 17 decembrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1947/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 195/2003. Comercial → |
|---|
