CSJ. Decizia nr. 2023/2003. Comercial

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2023/2003

Dosar nr. 7038/2001

Şedinţa publică din 2 aprilie 2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. E. S.A., sucursala de distribuţie Timişoara, a chemat în judecată S.C. H. S.R.L. Bacău şi pe S.C. A.N.R. S.A. Bucureşti pentru a fi obligată, în solidar, la plata sumei de 13.231.821.083 lei cu titlu de despăgubiri, constând în aceea că, prin contractul de cedare de debitor 375445 din 23 februarie 1999, pârâta I s-a obligat să achite către reclamantă debitul de 10.186.014.602 lei pe care S.C. C. S.A. Timişoara îl avea la sucursala reclamantei, în rate eşalonate, în schimbul produselor din carne ce le va achiziţiona de la debitoarea sa. Cu toate că S.C. C. S.A. Timişoara a livrat produse de carne în limita debitului pârâtei I, aceasta nu a achitat sucursalei reclamantei nici o rată, la care se adaugă majorarea de tarif de 0,2% pe zi întârziere, conform art. 2 din contract.

Cu privire la pârâta a II-a se arată că, prin actul adiţional la contractul de cedare de debit, aceasta s-a obligat să achite sucursalei reclamantei, în ipoteza în care pârâta I nu-şi va achita obligaţia de plată din contract, suma de 10.186.014.602 lei, sumă asigurată de pârâta I cu poliţa de asigurare - reasigurare de risc financiar 196 din 23 martie 1999, obligaţie pe care nu a respectat-o, deşi a fost anunţată de pârâta I că nu a achitat suma .

La 25 mai 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că se solicită de la pârâte suma de 13.136.626.097 lei în loc de 13.241.821.083 lei.

Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1514 din 9 octombrie 2000, a admis în parte acţiunea precizată, obligând pârâtele, în solidar, la plata sumei de 10.105.095.350 lei debit şi 3.031.530.747 lei majorări.

S-a reţinut că raporturile juridice dintre părţi s-au născut în vederea asigurării unui risc financiar, respectiv a garantării acoperirii debitului pe care îl avea S.C. C. S.A. faţă de reclamantă, debit care urma să fie plătit din valorificarea preparatelor din carne produse de S.C. C. S.A. care avea calitatea de debitor cedat prin contractul nr. 373445 din 13 februarie 1999.

S-a mai reţinut că, în contextul de mai sus, pârâta I a recunoscut pretenţiile din acţiune, iar plângerile penale împotriva unor terţi care a condus la imposibilitatea de a plăti, s-a considerat că nu înlătură răspunderea contractuală.

Cu referire la pârâta a II-a, instanţa a respins apărările acesteia întrucât a fost înştiinţată despre imposibilitatea achitării sumei reclamantei, reţinându-se că singurul act semnat de reclamantă cu asigurătorul este actul adiţional la contractul de compensare prin cedare de debitor prin care pârâta a II-a se obligă să achite suma datorată de pârâta I.

Prin Decizia civilă nr. 608 din 30 mai 2001, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta a II-a şi a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâta I.

În apelul respins ca nefondat s-a reţinut că, contractul dintre părţi este de natură comercială şi nu de asigurare, astfel că, potrivit art. 10 pct. 4 C. proc. civ., instanţa competentă este aceea de la locul plăţii, respectiv Tribunalul Timişoara, iar pe fond s-au avut în vedere aceleaşi argumente ca şi instanţa de fond.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta a II-a, S.C. A.N.R. S.A. care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, respingerea acţiunii pentru următoarele considerente.

Prin hotărârea pronunţată s-a dat o interpretare greşită actului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea normelor care guvernează materia asigurărilor nu se justifică, deoarece raporturile dintre recurentă şi debitorul reclamantei sunt de la asigurat la asigurător, ceea ce însemnă că obligaţia se întemeiază pe un contract de asigurare, fapt ce impunea verificarea de către instanţă dacă acest contract îndeplinea condiţiile pentru angajarea răspunderii asigurătorului, concluzia fiind negativă în opinia recurentei.

În cadrul acestui motiv de recurs se face referire la ancheta penală ce se efectuează cu privire la emiterea şi folosirea unor cecuri fără acoperire pentru plata a mai mult de jumătate din suma în litigiu. Până la definitivarea anchetei, asigurătorul, respectiv recurenta, nefiind obligat să plătească nici o sumă cu titlu de despăgubiri.

Această concluzie se desprinde şi din clauzele contractuale, art. 10 pct. 4 şi art. 11 pct. 2 şi pct. 3 lit. a), d) şi c), iar contractul de asigurare de risc financiar implică opozabilitatea faţă de beneficiar (reclamanta) şi nu cum s-a reţinut de instanţă.

Instanţa a omis un aspect esenţial în analiza angajării răspunderii recurentei şi anume că asiguratul, pârâta I, nu şi-a îndeplinit obligaţia esenţială, respectiv plata primei de asigurare, ceea ce duce la neexistenţa oricăror obligaţii pentru asigurător.

Recursul este nefondat.

Instanţa a reţinut corect natura juridică a contractului pe care s-a întemeiat acţiunea şi care este cel de compensare prin cedare de debitor nr. 373.445 din 23 februarie 1999 şi actul adiţional la acest contract şi nicidecum contractul de asigurare dintre cele două pârâte în care reclamanta nu a fost parte.

Cu alte cuvinte, obligaţia recurentei derivă din contractul de asigurare dar numai faţă de pârâta I şi nu faţă de reclamanta care nu a semnat decât actul adiţional la contractul de compensare prin cedare la debitor şi în temeiul căruia recurenta s-a substituit debitoarei, pârâta I, că va achita debitul în cazul când debitoarea nu-şi îndeplineşte această obligaţie.

Deci, poliţa de asigurare dintre pârâte nu constituie pentru reclamantă, aşa cum corect s-a reţinut, decât o garanţie de executare a contractului de compensare prin cedare de debitor.

Datorită situaţiei de fapt ce rezultă de necontestat din dosar, referitor la contractele intervenite şi părţile din acestea, pretenţiile reclamantei s-au justificat pe contractul nr. 373445/1999 şi actul adiţional la acesta, iar condiţiile stipulate în poliţia de asigurare, care atrage răspunderea plăţii sumei asigurate, nu aveau de ce să fie analizate sub aspectul îndeplinirii lor în cadrul acţiunii de faţă pentru că, prin acest contract, nu s-au născut raporturi juridice între recurentă şi intimata reclamantă.

Instanţele le-a obligat pe pârâte către reclamantă în temeiul actului adiţional la contractul de compensare prin cedare de debitor şi a acestuia din urmă şi nicidecum a poliţei de asigurare încheiată de pârâtă.

Că răspunderea recurentei faţă de reclamantă nu a avut la bază poliţa de asigurare o demonstrează clauza inserată la pct. 2 din actul adiţional la contractul de compensare prin cedare de debitor, în sensul că pârâta I (asiguratul din poliţa de asigurare) garantează plata sumei datorate reclamantei cu poliţa de asigurare - reasigurare de risc financiar încheiată cu recurenta.

Aşa cum s-a arătat şi în considerentele deciziei recurate, recurenta are calea acţiunii în regres împotriva pârâtei I pentru recuperarea sumei la care a fost obligată către reclamantă.

Susţinerea din acest motiv de recurs, că nu a fost anunţată de producerea evenimentului asigurat fiind exonerată de răspundere, este infirmată de actele din dosarul de fond prin care i s-a făcut cunoscut că debitoarea, pârâta I, este în imposibilitate să plătească suma datorată, respectându-se dispoziţiile art. 11. 2 din contractul de asigurare pentru risc financiar.

Existenţa cercetărilor penale nu influenţează răspunderea recurentei faţă de reclamantă, acestea vizând terţe persoane care n-au legătură cu răspunderea contractuală a recurentei faţă de reclamantă.

Afirmaţia din recurs, că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la neplata de către asigurat a primei de asigurare care constituie obligaţia sa esenţială şi în lipsa căreia nu există nici o obligaţie pentru asigurător, nu a constituit o apărare a recurentei în faţa instanţelor pentru a fi verificată, deci imputarea din recurs este total nejustificată.

Deosebit de cele arătate, rezultă însă din poliţa de asigurare că această primă în sumă de 162.976.234 lei a fost plătită integral, menţiune ce se face prin fixarea pătratului din rubrica „modalitatea de plată".

Faţă de cele arătate urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A.N.R. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 608 din 30 mai 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2003.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 2023/2003. Comercial