CSJ. Decizia nr. 2034/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia Nr.2034/2003DOSAR Nr.1017/200.
Şedinţa publică din 2 aprilie 200.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Societatea Naţională „T. R." SA Bucureşti împotriva deciziei nr.573 din 27 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta pârâtă Societatea Naţională „T. R." SA Bucureşti prin consilier juridic D. L. S. şi intimaţii reclamanţi M.P., M. M.A., precum şi G. B. S., prin avocat G. G.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent.
Curtea constatând că nu mai sunt cereri prealabile şi cauza este în stare de judecată, dă cuvântul părţilor asupra recursului.
Reprezentanta recurentei pârâte susţinând motivele recursului pune concluzii de admitere şi depune note scrise.
Reprezentantul intimaţilor pârâţi, analizând motivele recursului solicită să fie respins şi depune concluzii scrise. Precizează că nu solicită obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
CURTE.
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
La data de 21 octombrie 1999 reclamanţii M: P., M. M. A. şi G.B. S. a chemat în judecată pârâta Societatea Naţională „T.R." SA Bucureşti pentru a fi obligată la 2.000.000.000 lei, reprezentând drepturi cuvenite în calitate de inventatori pentru folosirea brevetelor de invenţie ale reclamanţilor.
În motivarea acţiunii se arată următoarele.
Reclamanţii sunt coautorii brevetelor de invenţie nr.100104/1989, intitulat „Aditiv pentru tutun" şi nr.100105/1989 intitulat „Procedeu de obţinere a unei arome pentru tutun", titular fiind Staţiunea centrală pentru cultura şi industrializarea tutunului, unitate fără personalitate juridică, aflată în subordinea pârâtei. Se menţionează că şi numita C. M. E. este coautoarea brevetelor.
Invenţiile au fost folosite de pârâtă, fără a-i recompensa, motiv pentru care la data de 24 noiembrie 1994 au solicitat plata drepturilor cuvenite. La data de 10 mai 1995 pârâta a cerut staţiunii achitarea drepturilor băneşti, iar la data de 13 februarie 1996 revine solicitând întocmirea post-calculului şi pe care staţiunea îl transmite la 13 septembrie 1996 împreună cu nota de negocieri cu reclamanţii, semnată de ei. S-a prevăzut o remuneraţie în sumă de 145.118.000 lei şi încheierea unui nou contract pentru folosirea invenţiilor pentru perioada 1996 şi până la expirarea brevetelor.
Ulterior, pârâta a refuzat plata, pe considerentul că invenţiile au fost realizate în timpul contractului de muncă şi în legătură cu munca, fapt pentru care recompensarea muncii de creaţie a fost lăsată la aprecierea conducerii, care însă a opiniat că nu trebuie acordată o recompensă.
Au contestat această situaţie în perioada anilor 1997-1999, însă pârâta a refuzat satisfacerea pretenţiilor reclamanţilor.
Întrucât au solicitat remunerarea după intrarea în vigoare a Legii nr.64/1999, pentru perioada 1991-1999, pârâta este obligată să îi remunereze potrivit acestei legi.
Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr.262/12 martie 2001, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune formulată de pârâtă. De asemenea, a respins şi acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.573/27 noiembrie 2001 a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei instanţei de fond şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea şi obligă pârâta la plata sumei de 1.044.533.175 lei, precum şi 2.600.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi apel, către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din contractele de muncă, actele adiţionale la acestea, fişa postului şi atribuţiile de serviciu nu rezultă că reclamanţii aveau o misiune inventivă şi ca urmare o remuneraţie suplimentară pentru inventatori, aşa cum prevede Regula 52 din HG nr.152/1992, dată în aplicarea Legii nr.64/1991.
Regula 52 pct.3 referitoare la recompensele anuale constituie doar baza de calcul de la care începe negocierea, conform art.66 alin.2 din Legea nr.64/1991.
Iniţial pârâta a recunoscut calculul drepturilor băneşti ale inventatorilor (adresele nr.459/1996 a R.A.T.R., nr.3140/1996 a S.C.C.I.T. şi adresa nr.1462/1999 a S.N.T.R., întocmindu-se în acest scop o notă de calcul, însă ulterior plata a fost refuzată.
Expertiza de specialitate a stabilit că brevetele de invenţie aplicate trebuie recompensate.
Reclamanţii au vocaţie la plata drepturilor băneşti pe perioada de aplicare a invenţiei 1991-1999.
Pentru perioada anterioară datei de 21 octombrie 1996 nu a operat prescripţia drepturilor băneşti conform art.3 din Decretul nr.167/1958, întrucât pârâta a recunoscut drepturile reclamanţilor, întocmind şi nota de calcul.
Cuantumul total al despăgubirilor a fost stabilit de expertiza tehnică la 1.392.713.900 lei, sumă cuvenită celor 4 inventatori, care au încheiat o convenţie de împărţire a sumei, însă numai 3 dintre aceştia au formulat acţiune, astfel că obligă pârâta la 1.044.533.175 lei către reclamanţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, invocând motivele prevăzute de art.304 pct.9 şi pct.10 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse şi din care reieşea că reclamanţii erau încadraţi în funcţii de cercetători ştiinţifici şi invenţiile au fost realizate în cadrul activităţii de cercetare pe care o desfăşurau în baza unui contract de cercetare. Or, art.40 din Legea nr.62/1974 prevedea că realizarea de invenţii în activitatea de cercetare ştiinţifică şi de proiectare de către unităţile de cercetare şi proiectare constituie una dintre principalele sarcini ale cadrelor ştiinţifice şi tehnice din aceste unităţi, dispoziţii care se regăsesc şi în art.5 alin.2 din Legea nr.64/1991.
Din fişa postului rezultă obligaţia reclamanţilor de a prospecta, realiza, urmări şi evidenţia programul de cercetare anual, cincinal.
Invenţiile au fost realizate în cadrul unor cercetări care au constituit obiectul contractului de cercetare ştiinţifică nr.86/1986 încheiat de S.C.C.C.I.T., la care reclamanţii erau angajaţi şi Fabrica de Ţigarete Sf. Gheorghe. Anexa nr.3 la contract cuprinde lista colectivului de specialişti care aveau obligaţia de a executa contractul. La „executant" au semnat reclamanţii M. P. în calitate de responsabil program de cercetare şi G. B. în calitate de cercetător ştiinţific chimist. Lucrările brevetate au fost realizate în conformitate cu programul de cercetare, pe baza fondului de salarii alocat şi cu baza materială a staţiunii de cercetare.
Reclamanţii au fost recompensaţi prin acordarea unor prime în semestrul I şi II 1998 pentru rezultatele obţinute şi li s-a acordat adaosuri la salarii.
Prevederile art.66 alin.2 din Legea nr.64/1991 şi Regula 53 din regulamentul de aplicare a legii invocate de instanţa de apel nu se referă la speţă, ele fiind aplicabile în cazurile în care inventatorii deţin brevetul pentru o invenţie care a fost aplicată într-o societate terţă şi nu în situaţia în care brevetul este deţinut de societate în care inventatorii au fost angajaţi ca cercetători, iar invenţia a fost realizată în timpul contractului de muncă şi în legătură cu munca lor. Reglementările au în vedere situaţiile în care autorii invenţiei sunt şi titulari de brevet şi au cedat pe baza unui contract de cesiune dreptul la aplicare a invenţiei.
Nota de negociere acceptată de staţiune, care este o unitate fără personalitate juridică, nu angajează patrimoniul societăţii. În virtutea competenţelor sale societatea a refuzat negocierea efectuată de staţiune.
Recursul este nefondat.
Este adevărat că reclamanţii au realizat invenţiile în timpul cât erau salariaţi ai Staţiunii Centrale de cercetare pentru Cultura şi Industrializarea Tutunului şi brevetele au fost acordate acestora, iar ca titular s-a prevăzut staţiunea. De asemenea, potrivit reglementărilor în materie invenţiile trebuie recompensate.
În contractele de muncă ale reclamanţilor nu s-a prevăzut o clauză cu misiune inventivă şi nici clauză accesorie a plăţii suplimentare pentru invenţiile realizate, astfel că pârâta datorează recompensa.
Or, în conformitate cu dispoziţiile Regulei 50 din anexa nr.1la HG nr.152/27 martie 1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 misiunea inventivă va face obiectul unei clauze speciale a contractului, prin care se stabileşte, în mod explicit, domeniul tehnic, problema sau problemele tehnice, pentru a căror rezolvare salariatul se angajează să le soluţioneze cu aport creativ corespunzător funcţiei sale. În contractul de cercetare se poate prevede o clauză prin care dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine fie unităţii care a comandat cercetarea, fie unităţii de cercetare, fie ambelor unităţi. Dacă în contract nu este prevăzută o asemenea clauză, dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea.
Totodată, Regula 52 din hotărâre prevede că inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie suplimentară, care în cazul în care invenţia a fost creată în cadrul unui contract de cercetare, se va negocia cu unitatea al cărui angajat este, prin act adiţional la contractul individual de muncă.
Sub acest aspect instanţa de apel a analizat şi a avut în vedere actele depuse de pârâtă la dosar, examinarea începând cu actele privind atribuţiile de serviciu ale reclamanţilor, respectiv contractul de muncă şi fişa postului şi a reţinut că nu există act adiţional la contractul de muncă sau alt contract care să conţină clauza cu misiune inventivă şi prin care să se stabilească o remuneraţie suplimentară a reclamanţilor.
Dispoziţiile art.66 alin.2 fiind la capitolul dispoziţii tranzitorii şi finale ale Legii nr.64/1991 şi nefăcând distincţie între invenţiile realizate în activitatea de cercetare desfăşurată pe bază de contract şi acelea realizate în afara acestei activităţi este o reglementare de principiu care se aplică în ambele situaţii în care invenţiile nu au fost recompensate sau au fost parţial recompensate. Prin urmare, pentru invenţiile brevetate, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru acele invenţii, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a Legii nr.64/1991 se vor negocia, iar în caz de neînţelegere între părţi, drepturile se vor stabili de instanţa de judecată.
În acest sens este şi HG nr.152/27 martie 1992 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 şi care la Regula 53 de la cap.5 din anexa nr.1 la hotărâre arată că în înţelesul art.66 alin.2 din lege, în drepturile băneşti cuvenite inventatorului pentru invenţiile nerecompensate sau parţial recompensate până la data intrării în vigoare a legii se cuprind toate drepturile materiale prevăzute de legile anterioare, inclusiv echivalentul bănesc al celorlalte drepturi legale rezultate din calitatea de autor al invenţiei, aplicate în economia naţională.
Prevederile frazei a II-a a alin.1 de la regula 53 că aceste obligaţii băneşti sunt restante ca urmare a neîndeplinirii de către unităţile titulare de brevet de invenţie sau alte unităţi care au aplicat invenţia a obligaţiei legale şi contractuale rezultate din actul de cesiune încheiat cu privire la dreptul de eliberare a brevetului, nu duce la concluzia trasă de către pârâtă că art.66 alin.2 din Legea nr.64/1991 se aplică numai în cazul în care inventatorii deţin brevetul pentru o invenţie care a fost aplicatăîntr-o societate terţă şi nu în speţă când brevetul este deţinut de societatea în care inventatorii au fost angajaţi ca cercetători.
Textul are în vedere şi art.40 din Legea 62/1974, care prevedea că realizarea de invenţii în activitatea ştiinţifică şi de proiectare, desfăşurată pe bază de contract, de către unităţile de cercetare şi proiectare constituie una dintre principalele sarcini ale cadrelor ştiinţifice şi tehnice din aceste unităţi. De altfel, textul nu excludea asemenea persoane de la dreptul de recompensă pentru invenţie, ci o limitează la acordarea de premii echivalente cu cel mult de trei ori retribuţia tarifară a persoanei în cauză.
De asemenea, prevederea alin.2 de la art.5 din Legea nr.64/1991, potrivit căreia dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare în lipsa unei clauze contractuale, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită prin act adiţional la contract, nu exclude dreptul reclamanţilor de a obţine recompensa cuvenită, deoarece din actele depuse de pârâtă nu reiese că prin act adiţional la contract s-a stabilit o remunerare suplimentară.
Afirmaţia pârâtei că a acordat reclamanţilor prime şi că în veniturile anuale aferente perioadei 1986-1989 sunt cuprinse adaosuri la salarii nu este de natură să infirme faptul că nu a acordat drepturile băneşti cuvenite inventatorilor, deoarece art.66 alin.2, teza a II-a din Legea nr.64/1991 stabileşte că negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. Şi cum noua reglementare a prevăzut că inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară care se negociază cu unitatea, premiile acordate sau alte adaosuri nu este în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.64/1991.
De reţinut că şi raportul de expertiză întocmit de experta G:P. concluzionează că din punctul de vedere al specialităţii proprietăţii industrială, invenţiile trebuie recompensate, într-un cadrul legal, de aplicator (fila 109).
Critica pârâtei cu privire la faptul că nota de negociere a S.C.C.C.I.T. şi reclamanţi cu privire la plata recompensei în sensul că aceasta nu îi este opozabilă este formală, deoarece negocierea a avut loc ca urmare a dispoziţiei Regiei autonome a tutunului din România transmisă staţiunii cu adresa nr.459/13 februarie 1996 semnată de directorul general (fila 20). Din cuprinsul adresei menţionate şi a notei nr.862/9 mai 1995 o divizie economică din cadrul R.A.T.R., aprobată de directorul economic al regiei (fila 19) reiese că aceasta era de acord cu plata recompensei ce urma să se acorde.
Faţă de cele arătate curtea reţine că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică şi nefiind îndeplinite condiţiile art.304 pct.9 şi pct.10 Cod procedură civilă, se va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Societatea Naţională „T. R" SA Bucureşti împotriva deciziei nr.573/27 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2033/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2035/2003. Comercial → |
|---|
