CSJ. Decizia nr. 2160/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2160/2003
Dosar nr. 9316/2001
Şedinţa publică din 8 aprilie 2003
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta R.A.D.E.F., filiala de distribuţie şi exploatarea filmelor Bucureşti, a chemat în judecată SC M. SRL, solicitându-se, astfel cum a fost precizată acţiunea, constatarea rezilierii contractului de închiriere nr. 1328 din 30 iunie 1992, începând cu data de 31 decembrie 1998, obligarea pârâtei la plata sumei de 59.735.283 lei debite contractuale (chirie neachitată, penalităţi de întârziere, utilităţi calculate până la 31 ianuarie 2000) şi 61.291.724 lei contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului ocupat de pârâtă, precum şi evacuarea pârâtei din incinta cinematografului L.
La rândul său, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că a operat tacita relocaţiune privind spaţiul în litigiu, cât şi reaua credinţă a reclamantei în relaţiile contractuale.
Prin sentinţa nr. 3225 din 2000, s-a disjuns judecarea cererii reconvenţionale de acţiunea principală, formându-se dosar separat şi s-a admis în parte acţiunea principală, dispunându-se rezilierea contractului de închiriere, cu obligarea pârâtei la plata chiriei, a penalităţilor şi a utilităţilor. S-a respins capătul de cerere privind plata lipsei de folosinţă. S-a dispus evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins, iar apelul declarat de pârâtă a fost admis şi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă (Decizia nr. 2868 din 2000 a Curţii de Apel Bucureşti).
În fond, după casare, la 19 ianuarie 2001, s-a conexat dosarul nr. 10048 din 2000, care avea ca obiect acţiunea principală, la dosarul nr. 4078 din 2000, având ca obiect cererea reconvenţională disjunsă.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2538 din 30 martie 2001, a respins cererea reconvenţională şi a admis acţiunea principală în parte, în sensul că s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 1328 din 1992, s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul în litigiu pentru lipsă de titlu şi a fost obligată aceasta la plata sumei de 11.678.360 lei chirie, a sumei de 33.289.402 lei penalităţi de întârziere şi a sumei de 14.767.521 lei utilităţi. A fost respinsă cererea de obligare a reclamantei la plata contravalorii lipsei de folosinţă, ca neîntemeiată.
S-a reţinut de instanţă că, potrivit art. 5 şi 7 din contractul de închiriere, pârâta era obligată să plătească chiria lunară, în cuantumul modificat prin actele adiţionale ulterioare, cel mai târziu, până la expirarea lunii pentru care se face plata, astfel că, în cauză, operează dispoziţiile art. 969, 970 şi art. 1073 C. civ., pârâta neîndeplinind obligaţiile contractuale asumate.
De asemenea, s-a avut în vedere şi art. 9 din contract, în ceea ce privesc utilităţile, iar în ceea ce priveşte rezilierea contractului, conform art. 15 şi dispoziţiilor art. 1020 şi 1021 C. civ., dispunându-se, în consecinţă, evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu.
Întrucât reclamanta nu a făcut dovada contravalorii lipsei de folosinţă, neefectuându-se nici o expertiză, s-a respins acest capăt de acţiune.
Cererea reconvenţională a fost respinsă, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile de operare a tacitei relocaţiuni, cu atât mai mult, cu cât, pârâta-reclamantă s-a autoevacuat, acceptând astfel, faptul că termenul închirierii a expirat, iar reaua credinţă a reclamantei-pârâte nu s-a arătat în ce a constat, cum s-a manifestat în raporturile comerciale, şi nu a fost dovedită.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1350 din 15 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta R.A.D.E.F., filiala de distribuţie şi exploatare a filmelor Bucureşti, şi ca tardiv declarat apelul pârâtei-reclamante, SC M. SRL Bucureşti.
S-a motivat, pentru primul apel, că, deşi avea obligaţia, potrivit art. 1169 şi 1170 C. civ., să dovedească contravaloarea lipsei de folosinţă, nu a făcut-o, şi nici că pârâta a folosit spaţiul după expirarea contractului de locaţiune. Mai mult, în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. şi fără să depună notă de calcul, reclamanta a solicitat pretenţii noi, pentru alt interval decât acela arătat în acţiune, ceea ce nu este admisibil.
De asemenea, s-a avut în vedere că, pentru intervalul cât pârâta a ocupat spaţiul în baza contractului de locaţiune, s-a solicitat şi contravaloarea lipsei de folosinţă, ceea ce nu este posibil faţă de cerinţele art. 1411, 1412 şi 1429 C. civ.
În legătură cu cel de al doilea apel, s-a motivat că a fost depăşit termenul de 15 zile, prevăzut de art. 254 C. proc. civ., avându-se în vedere că sentinţa a fost comunicată la 28 mai 2001, iar apelul depus la 25 iunie 2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta din acţiune, R.A.D.E.F., filiala de exploatare filme Bucureşti, şi pârâta din acţiune, SC M. SRL Bucureşti.
În recursul declarat de R.A.D.E.F., fără să se invoce vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se susţine nelegalitatea hotărârii, prin aceea că pretenţiile solicitate în apel nu au ca temei de drept art. 294 C. proc. civ., cum greşit s-a considerat, ci reprezintă despăgubiri ivite după pronunţarea sentinţei, deoarece, de la introducerea acţiunii, până în iunie 2000, pârâta a ocupat abuziv, spaţiul.
Se arată de recurentă că, deşi, desfăşurătorul de calcul al sumelor pretinse se afla la dosar, instanţa a considerat că nu există, iar cererea de efectuare a expertizei s-a respins fără nici o motivare temeinică.
Este criticat argumentul instanţei, şi anume, că se suprapune intervalul când pârâta datora chirie cu cel pentru care datora lipsă de folosinţă, când, din desfăşurătorul de calcul, rezulta perioada distinctă a sumelor pretinse cu un titlu sau altul.
Ultima critică priveşte soluţionarea constatării relei credinţe a pârâtei, care rezultă din actele trimise pârâtei şi existente la dosar.
Se solicită admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei, în sensul obligării pârâtei şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă pe perioada mai 1999 – iunie 2000.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă din acţiune a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, întemeiată pe faptul că sentinţa pronunţată cu ocazia primei judecăţi nu a fost apelată de reclamantă, pentru ca să mai poată fi exercitată, după rejudecare, calea recursului.
Excepţia invocată de intimata-pârâtă şi recursul declarat de reclamantă, sunt nefondate.
Greşit se invocă această excepţie, deoarece, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1201 C. civ. şi nici nu poate fi aplicată, în raport cu motivaţia în fapt.
Aşa cum a fost expusă excepţia, probabil intimata-pârâtă a avut în vedere instituţia intrării primei sentinţe nr. 3225 din 19 mai 2000, în puterea lucrului judecat pe capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă, deoarece, în opinia acesteia, recurenta de acum nu a exercitat calea apelului.
Nici cu această motivaţie, excepţia nu poate fi primită, pentru că sentinţa nr. 3225 din 2000, invocată, a fost atacată cu apel, atât de recurenta de acum, cât şi de intimată, formându-se dosarul nr. 3066/2000, iar apelul reclamantei a fost respins, deci, recursul de acum nu este inadmisibil şi nu este făcut „omisso medio", motiv pentru care se respinge excepţia.
Cu privire la recursul declarat de reclamantă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., aşa cum au fost dezvoltate criticile, acestea se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., care urmează să fie analizate.
Potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba obiectul acţiunii şi nici nu se pot face alte cereri noi. Ceea ce permite textul sunt despăgubirile ivite după pronunţarea hotărârii primei instanţe.
Prin motivele de apel, în partea finală, recurenta de acum solicită daune pentru perioada februarie 2000 – iunie 2000, în sumă de 27.512.705 lei.
Rezultă, însă, că sentinţa primei instanţe, pronunţată în fond, după casare, când reclamanta putea să-şi modifice acţiunea sub aspectul cuantumului, a fost la 30 martie 2001, astfel că daunele pretinse în apel, ca să se înscrie în excepţiile prevăzute de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., trebuiau să se fi ivit ulterior datei de 30 martie 2001.
Or, aşa cum arată chiar recurenta, acestea s-au produs în intervalul februarie 2000 – iunie 2000, astfel că au fost corect respinse.
Cât privesc situaţiile de plată depuse, una nu se referă la perioada pentru care s-a cerut suma de 27.512.705 lei, iar cea de a doua, care privea intervalul februarie – iunie 2000, nu prezenta nici o relevanţă juridică, din moment ce nu putea legal constitui capăt de cerere pentru prima dată în apel.
Susţinerea recurentei că instanţa de apel a reţinut greşit suprapunerea intervalului pentru care a solicitat atât chirie, cât şi lipsa de folosinţă, este contrazisă de acţiunea formulată de aceasta, cât şi de actele depuse.
Astfel, prin acţiune se solicită chiria şi penalităţile de întârziere, plus utilităţi, în total, suma de 59.735.283 lei, calculată până la 31 ianuarie 2000, precum şi lipsa de folosinţă, în sumă de 61.291.724 lei, fără să se arate perioada, dar, din situaţia daunelor aflate la dosarul de la fond, rezultă aceeaşi perioadă ca şi chiria.
În atare situaţie, concluzia instanţei de apel este corectă şi conformă probelor, cum bine s-a respins această pretenţie.
În ceea ce priveşte înlăturarea greşită de către instanţa de apel a relei credinţe a pârâtei, în ceea ce priveşte folosirea abuzivă a spaţiului, se constată că această instanţă nici nu se preocupă de buna sau reaua credinţă a pârâtei, deoarece, cu totul altele sunt argumentele pentru care respinge acest capăt de acţiune, argumente considerate ca fiind întemeiate.
Pentru motivele arătate, urmează a se respinge recursul reclamantei.
În recursul declarat de pârâta-reclamantă se invocă motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinându-se că au fost încălcate dispoziţiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 904 C. com., în vigoare la momentul judecării acţiunii la instanţa de fond, apelul fiind declarat în termen, iar pe fond, instanţa nu s-a pronunţat pe actele depuse, respectiv, modificările de contract acceptate de ambele părţi, şi putea, în opinia recurentei, să considere motivele sale de apel drept note scrise şi să se ajungă la concluzia corectă că nu datorează nici o sumă.
Se mai susţine că instanţele nu au analizat excepţia autorităţii lucrului judecat, pe care a invocat-o.
Recursul este nefondat.
Cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., se constată că expunerea în fapt a criticilor aduse hotărârii din apel nu se încadrează în cele două temeiuri de drept.
Celelalte două motive de casare nu sunt incidente în cauză, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 725 alin. (3) C. proc. civ., iar conform dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa de apel, rezolvând apelul pe excepţie, nu a analizat fondul litigiului pentru a se referi la apărarea pârâtei sau la vreun mijloc de probă.
Potrivit art. 725 alin. (4) C. proc. civ. şi nu alin. (3) al aceluiaşi articol, cum se susţine în recurs, dar care nu are nici o legătură cu termenul de declarare al apelului, hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi (OUG nr. 138/2000) rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
Hotărârea atacată cu apel de pârâta-recurentă a fost pronunţată la 30 martie 2001 şi comunicată, la 28 mai 2001, în întregime, adică, atât dispozitivul, cât şi considerentele, astfel că termenul de 15 zile nu are cum să fie defalcat în raport cu data comunicării dispozitivului şi separat al considerentelor, avându-se în vedere că OUG nr. 13/1998 a fost abrogată pe data intrării în vigoare a OUG nr. 138/2000, respectiv, la 29 decembrie 2000, [art. II alin. (1) din OUG nr. 138/2000].
De aceea, corect instanţa de apel a făcut aplicaţia art. 284 alin. (1) C. proc. civ., fără ca, prin aceasta, să încalce vreo dispoziţie legală.
Deoarece, prin art. VIII din OUG nr. 138/2000, au fost abrogate dispoziţiile art. 904 C. com., iar art. 721 C. proc. civ. stabileşte că dispoziţiile codului de procedură civilă alcătuiesc procedura de drept comun şi în materie comercială, invocarea acestui text nu se justifică.
Este reală susţinerea din recurs că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra actelor şi mijloacelor de probă invocate de recurentă, dar nu are nici o eficienţă juridică, pentru că ar fi însemnat să se judece apelul în fond, când acesta a fost rezolvat pe excepţia de tardivitate, care nu mai permite analiza motivelor de fond, iar notele scrise, depuse de apelanta de atunci, nu puteau duce la schimbarea sentinţei, cum se cere în recurs.
Excepţia autorităţii lucrului judecat a fost reiterată şi în recurs, ea a fost analizată şi soluţionată.
Faţă de cele arătate urmează a se respinge şi recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurenta-pârâtă, reclamanta SC M. SRL Bucureşti.
Respinge recursurile declarate de reclamanta pârâtă R.A.D.E.F., filiala de exploatare filme Bucureşti, şi pârâta-reclamantă SC M. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1350 din 15 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 216/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2161/2003. Comercial → |
|---|
