CSJ. Decizia nr. 2414/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2414/2003Dosar nr.269/2002
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei nr.542 A-C din 15 octombrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia Comercială.
La apelul nominal s-a prezentat recurentul prin consilier juridic M. C., lipsind intimata pârâtă SC „C." SRL Râmnicu Vâlcea.
Procedura legal îndeplinită.
Reprezentanta recurentei, pune concluzii de admitere a recursului aşa cum a fost formulat.
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar,constată următoarele:
Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea, a chemat în judecată pe pârâta SC „C." SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 17.002.276 lei chirie restantă pe anul 1999, 20.047.796 lei majorări de întârziere, 28.923.442 lei chirie restantă pe perioada 1 ianuarie 1999 – 30 septembrie 2000 cu majorări de întârziere în sumă de 24.854.388 lei.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr.123/C din 12 februarie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pe pârâtă la 45.925.218 lei cu titlu de chirie restantă şi la 44.902.184 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imputaţia plăţii se face după regulile prevăzute de art.1110-1113 c.civ., chitanţele depuse pentru stingerea debitului operând pentru perioada până la 31 decembrie 1998, iar calculul penalităţilor are în vedere acordul părţilor în condiţiile tacitei relocaţiuni.
Curtea de Apel Piteşti, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin Decizia nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, a admis cererea şi schimbând în tot sentinţa atacată, a respins acţiunea reclamantei considerând că plata efectuată la 23 iulie 2001 în sumă de 26.054.810 lei a stins datoria pârâtei.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, reclamanta a declarat recurs, la data de 15 noiembrie 2001, întemeiat pe art.304 pct.9 c.pr.civ..
Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile referitoare la imputaţia plăţii, în condiţiile în care nu s-a stins întreaga datorie.
Recurenta critică hotărârea judecătorească şi pe considerentul că, la calculul penalităţilor instanţa trebuia să considere dispoziţiile contractuale în condiţiile prelungirii contractelor după expirarea termenlor prevăzute, iar obiecţiunile la expertiză au rămas fără răspuns, aşa încât atât calculul majorărilor de întârziere cât şi diferenţa de plată a chiriilor nu au fost avute în vedere.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele
ce se vor expune.
Între părţi s-au încheiat două contracte de închiriere, prin care locatorul punea la dispoziţia locatarului suprafeţele de 27 mp şi respectiv 16,2 mp, contracte încheiate pentru perioada până la 2 decembrie 1994, respectiv 31 decembrie 1995, cu dreptul de prelungire, prin acordul părţilor.
Prelungirea locaţiunii prin folosinţa lucrului de către locatar şi fără ca locatorul să-l împiedice are loc în conduţiile contractului iniţial fără garanţiile stipulate pentru executarea contractului.
Acestea fiind exprese, nu pot depăşi termenul stipulat în condiţiile tacitei relocaţiuni.
Cu privire la reguluile stabilite de imputaţia plăţii, reclamanta-recurentă nu a considerat oferta reală de plată, urmată de consemnaţiune.
Debitorul are dreptul subiectiv de a efectua plata pentru evitarea consecinţelor neexecutării obligaţiei, iar pârâta a consemnat cu chitanţele din 23 iulie 2001 suma de 76.054.810 lei reprezentând obligaţiile pretinse, confirmate de raportul de expertiză.
Clauza penală stabilită în contractele de locaţiune are caracterul unei convenţii accesorii prin care părţile stabilesc cuantumul daunelor interese compensatorii care vor fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligaţiei.
Natura juridică astfel determinată, face ca penalităţile de întârziere să nu mai poată fi pretinse de creditorul obligaţiei, în cazul tacitei reloacţiuni, dar nu interzice acestuia dreptul de a pretinde daune interese moratorii, peste dispoziţiile contractuale.
Reclamanta şi-a stabilit pretenţiile în raport de clauza penală existentă în contractele expirate, iar instanţa de apel a sesizat, judicios imposibilitatea acordării acestora.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art.312 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA, împotriva deciziei nr.542/A-C din 15 octombrie 2001, a Curţii de Apel Piteşti - Secţia Comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 18 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2413/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2416/2003. Comercial → |
|---|
