CSJ. Decizia nr. 2753/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2753/2003
Dosar nr. 1315/2002
Şedinţa publică din 27 mai 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 574/C din 17 aprilie 2001, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamantei SC A.G. SA Sibiu şi a obligat-o pe pârâta SC I.B. SRL Sibiu la plata sumei de 184.836.192 lei, reprezentând preţul folosinţei suprafeţei de 10.928 mp, proprietatea reclamantei, precum şi la 11.088.448 lei cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei, s-a arătat că, potrivit expertizei extrajudiciare depuse la dosarul cauzei şi conform susţinerilor părţilor, consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, se poate reţine că pârâta foloseşte în prezent o suprafaţă de 10.928 mp, restul fiind deţinută de chiriaşi ai reclamantei.
Aşa fiind, prima instanţă, având în vedere prevederile art. 1437 C. civ. şi ale art. 480 din acelaşi cod, a reţinut şi că pârâta nu a înlăturat, prin probe contrare, dovezile şi susţinerile reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 184.836.192 lei, cu titlu de folos de tras (65.000.000 lei: 11.528 mp= 5.638 lei x 10.928 mp x 3 ani = 184.836.192 lei) plus cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 11.088.448 lei, conform art. 274 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 7/A din 25 ianuarie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul pârâtei, declarat împotriva sentinţei mai sus menţionate, şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că, faţă de pretenţiile şi clauzele contractului nr. 185 din mai 1995, care favorizau pârâta, aceasta nu şi-a făcut apărări convingătoare, susţinând doar că nu a încheiat contract cu reclamanta şi că suprafaţa folosită este mult mai redusă decât cea indicată în cererea de chemare în judecată.
A mai reţinut şi că nici aceste susţineri nu s-au sprijinit pe probe, deşi pârâta avea posibilitatea legală să ceară în fond şi apel administrarea oricărei dovezi (cu registre contabile, cu înscrisuri, cu martori, cu expertiza tehnică etc.).
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză, ca fiind nelegale şi netemeinice, motivat de faptul că s-a judecat cauza pentru obligaţii ce nu fac obiectul actului adiţional folosit ca principal mijloc de probă, în sensul că s-a judecat neplata de chirie în loc să se judece prestarea sau neprestarea de servicii pentru bunurile date în folosinţa sa de către reclamanta-intimată.
În subsidiar, a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond, pentru lămurirea aspectelor ce fac obiectul actului adiţional, şi anume, prestarea sau neprestarea de servicii în schimbul folosirii de către societatea sa a bunurilor reclamantei-intimate.
Recurenta susţine astfel, că instanţele, care s-au pronunţat în cauză, nu au avut în vedere că, la data de 1 mai 1997, locaţiunea nu a mai fost reînnoită, urmând a fi considerată ca fiind desfiinţată prin simpla ajungere la termen, conform art. 1436 C. civ., împrejurare în care reclamanta nu îşi mai putea fundamenta acţiunea pe o convenţie de locaţiune în baza dispoziţiilor art. 1410 C. civ., ci pe cele ale art. 480 din acelaşi cod, obiectul juridic neputând fi decât stabilirea întinderii valorice a folosului de tras datorat de pârâtă drept echivalent valoric pentru folosinţa bunurilor închiriate.
Arată că, în acest context, nu au fost avute în vedere bunurile ce au fost închiriate, chiria prevăzută pentru aceste bunuri, cât şi clauza potrivit căreia s-a stabilit ca plata chiriei să se efectueze lunar, prin compensare cu serviciile prestate de pârâtă către reclamantă, toate acestea fiind precizate în actul adiţional la contractul nr. 185 din mai 1996.
Consideră, prin urmare, că s-a reţinut eronat că obiectul actului adiţional ar fi numai închirierea de teren, fără alte bunuri şi că s-ar datora chirie şi nu prestări servicii, pe care ea (recurenta) susţine că le-a efectuat şi, de asemenea că, ar fi trebuit avut în vedere că unele sume au fost prescrise, respectiv, cele care au curs imediat după 1 mai 1997, toate aceste aspecte putând fi clarificate printr-o expertiză de specialitate, care să stabilească în primul rând pretenţiile reclamantei, ceea ce în cauză nu s-a dispus.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
În Decizia curţii de apel se face vorbire atât despre contractul de asociere încheiat între părţi, cu nr. 1 din 6 ianuarie 1993, contract a cărei rezoluţiune a fost dispusă de Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 1530 din 21 martie 2000, cât şi despre contractul nr. 185/1995 şi actul adiţional încheiat la acest contract, având nr. 425 din 6 noiembrie 1996, cu precizarea că reclamanta a invocat pretenţii ce derivă din cel de-al doilea contract.
Această precizare nu a fost însă în măsură să stabilească cu claritate cadrul raporturilor contractuale ce s-au desfăşurat între părţi, din care decurg pretenţiile ce au generat prezentul litigiu, ci, dimpotrivă, referirile la celălalt contract au creat confuzie, cu atât mai mult, cu cât este evident că în cauză nu au fost lămurite toate aspectele ce au stat la baza închirierii în discuţie.
Astfel fiind, se impune rejudecarea cauzei, pornind de la obiectul convenţiei şi, îndeosebi, de la actul adiţional la contract, act prin care s-au stabilit obligaţiile părţilor şi care a stat la baza pretenţiilor formulate de reclamantă prin acţiune.
Trebuie examinat dacă acest act a stabilit plata unei chirii sau obligaţii reciproce ale părţilor, ce s-a prevăzut a fi stinse prin compensare, măsura în care putea să opereze această compensare, în funcţie de modul în care şi-au îndeplinit părţile obligaţiile şi dacă, având în vedere perioada de referinţă, unele sume nu sunt prescrise.
Cu această ocazie, se va completa probatoriul administrat în cauză, eventual, prin dispunerea şi a unei expertize de specialitate şi va fi luat în considerare conţinutul real al actului adiţional nr. 425 din 6 noiembrie 1996, în legătură cu care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu a reţinut că „au fost inserate, prin xerocopiere, clauze contractuale suplimentare, despre care locatarul nu a avut cunoştinţă" (dosar recurs).
Vor fi avute, totodată, în vedere şi susţinerile părţilor, formulate în recurs, atât în motivarea recursului, cât şi în întâmpinare, precum şi celelalte acte, iar instanţa de trimitere va soluţiona cauza prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 725 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa Decizia curţii de apel şi se va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, pentru soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. I.B. SRL Sibiu.
Casează Decizia nr. 7 A din 25 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, cu trimiterea cauzei la curtea de apel spre soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2752/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2755/2003. Comercial → |
|---|
