CSJ. Decizia nr. 2811/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2811/2003
Dosar nr. 4913/2001
Şedinţa publică din 28 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala C., a chemat în judecată S.N.T.F.M., agenţia teritorială Bucureşti, şi SC R.O. SA şi a solicitat ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să fie obligate la plata sumei de 193.833.470 lei daune şi la 11.448.339 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că vagoanele cu terminaţiile nr. 4967 şi 6292, încărcate cu benzină regulator, expediate de SC R.O. SA, au ajuns la destinaţie cu lipsuri din conţinut, aşa cum confirmă procesele-verbale de recepţie preliminară, având nr. 36 din 7 şi 8 februarie 2000, şi nr. 60, 61 şi 62 din 2000.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 7250 din 10 noiembrie 2000, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a admis acţiunea S.N.P. P. SA, sucursala C. Bucureşti, pârâta S.N.T.F.M., CFR M. SA, fiind obligată la plata sumei de 193.833.470 lei daune şi la 11.488.339 lei cheltuieli de judecată. Faţă de cea de-a doua pârâtă, SC R.O. SA, acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.
Instanţa de fond, după analiza actelor dosarului, a reţinut că lipsurile s-au produs pe timpul transportului, întrucât bolţul unui cazan era neasigurat la capacele de deschidere, iar cel de-al doilea cazan prezenta scurgeri din conţinut, situaţie în raport cu care a aplicat prevederile art. 83.3 din Regulamentul de transport.
Excepţia lipsei calităţii procesuale a fost respinsă pe considerentul că, prin regulamentul de organizare şi funcţionare al sucursalei, coroborat cu Decizia nr. 94, se demonstrează „un transfer de competenţă" între S.N.P. P. şi sucursala sa, ceea ce face ca excepţia să fie nefondată.
Sentinţa nr. 7250 din 10 noiembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care, prin Decizia nr. 550 din 10 aprilie 2001, a respins apelul pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Bucureşti.
Criticile aduse sentinţei, pe motivul că răspunderea nu revine cărăuşului, ci expeditorului, care a încărcat şi asigurat vagonul, au fost respinse, ca nefondate, apreciindu-se că defecţiunile constatate la bolţul de la capacul domei nu pot fi imputate predătorului.
S-a mai reţinut că predătorul, la preluarea vagoanelor de la cărăuş, avea obligaţia să le verifice din punct de vedere tehnic.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs pârâta, S.N.T.F.M C.F.R. M. SA, pe motive de netemeinicie şi nelegalitate.
1. Într-o primă critică, recurenta a susţinut că a fost obligată la plata de despăgubiri, fără ca prejudiciul să fie probat în întregime cu factură, aviz de însoţire, notă de debitare etc.
Întrucât transportul a avut loc între unităţi aparţinând S.N.P. P. SA, recurenta a considerat că este aplicabilă OG nr. 27/2000, referitoare la plata accizelor ce trebuie vărsate la buget, iar, potrivit art. 85.2 din R.T., despăgubirea se calculează după factură, aviz de însoţire marfă sau nota de debitare–creditare.
2. Vagoanele au sosit cu sigiliile intacte, aşa încât „neregula tehnică", reţinută de instanţe, nu era de natură să ducă la scurgeri din conţinut pe timpul transportului.
Potrivit art. 82.5 RT, cât şi Normelor uniforme de aplicare, integritatea mărfii pe timpul transportului a fost asigurată, câtă vreme vagoanele au ajuns la destinaţie cu sigiliile intacte.
3. Vagonul cu terminaţia 6292 a ajuns la destinaţie cu toate sigiliile intacte, fără urme de scurgeri din conţinut, astfel că instanţele au greşit atunci când au reţinut că lipsurile s-au produs pe parcurs.
Scurgerea din conţinut, potrivit actelor de constatare, a apărut după desfacerea capacelor de la gurile de golire şi nu a durat decât cinci secunde.
4. S-au interpretat greşit prevederile art. 67 din R.T., atunci când s-a reţinut obligaţia cărăuşului la primirea vagonului pentru transport de a verifica masa mărfii, declarată de expeditor în scrisoarea de trăsură.
În realitate, art. 67 din R.T. prevede dreptul şi nu obligaţia căii ferate de a verifica masa mărfii, cu respectarea art. 61 R.T., respectiv, N.U.T. 5 la art. 61.2 R.T.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta a mai arătat că expeditorul este cel care a cântărit şi a verificat tara vagonului, cu perceperea tarifului de cântărire şi de manevră corespunzător şi că, în lipsa oricărei menţiuni a căii ferate pe scrisoarea de trăsură, nu poate fi reţinută culpa cărăuşului.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat modificarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, în fond, respingerea acţiunii reclamantei.
Recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Răspunderea cărăuşului pentru integritatea mărfii preluată pentru transport poate fi angajată numai în măsura în care se dovedeşte culpa cărăuşului:
Art. 82.1 din Regulamentul de transport, stabileşte că răspunderea cărăuşului se întinde pe întregul parcurs, de la momentul când a primit marfa pentru transport şi până la eliberare.
Calea ferată, dispune art. 83.1 din R.T., răspunde pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parţială, precum şi pentru paguba care rezultă din depăşirea termenului contractului de transport.
Sarcina probei, din care rezultă că lipsa s-a produs în timpul transportului şi din vina cărăuşului, revine celui care reclamă.
În speţă, probele, actele de constatare încheiate la destinaţie, nu duc la concluzia că integritatea mărfii nu a fost respectată pe timpul transportului.
Astfel, din procesele-verbale nr. 61 şi 60/2000, rezultă că vagonul cu terminaţia nr. 4967 a ajuns la destinaţie cu toate sigiliile predătorului intacte, inclusiv la domă, fără scurgeri din conţinut.
Instanţele care au soluţionat cauza au reţinut, în afara constatărilor din procesul-verbal nr. 61 (dosar fond), că lipsurile au fost posibile datorită bolţului de la capacul domei, care nu era asigurat.
Starea tehnică a vagonului a fost stabilită ca fiind corespunzătoare prin procesul-verbal nr. 60/2000, în care se menţionează expres că bolţul de la balamaua capacului domei este asigurat prin sudură sau nituire, nu se poate scoate cu mâna şi nici nu prezintă urme de lovire.
După ridicarea sigiliului găsit intact, s-a constatat joc la bolţ, care, însă, este permis prin construcţia vagonului.
Aşadar, actele de constatare nu stabilesc elemente care să ducă la concluzia că pentru acest vagon lipsurile s-au produs pe timpul transportului şi nici nu se confirmă susţinerea intimatelor, făcută în apărare, privind lipsa unui sigiliu.
Nici în cazul celui de-al doilea vagon, cu terminaţia nr. 6292, nu poate fi reţinută lipsa în sarcina cărăuşului, întrucât, prin procesele verbale 60 şi 62, se stabileşte că robinetul era sigilat pe „închis" şi că, după ruperea sigiliului, s-a constatat că ventilul central asigura etanşeitatea.
În ce priveşte scurgerea din conţinut, s-a stabilit prin aceleaşi procese-verbele că aceasta era la nivelul de picătură şi că reprezentau resturi aflate pe conductă, întrucât, după deschiderea capacului, scurgerea a încetat.
Nici în cazul acestui vagon nu se verifică susţinerea privind lipsa unui sigiliu, faţă de menţiunea că toate sigiliile erau intacte, şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât în actele de constatare, opozabile reclamantei intimate, o astfel de lipsă nu a fost reţinută.
În consecinţă şi pentru acest vagon s-a reţinut greşit că lipsurile s-au produs din culpa cărăuşului.
În aceste condiţii, prezumţia de culpă a căii ferate, instituită de art. 83.3 din Regulamentul de transport, nu operează, întrucât mijlocul de transport nu a purtat urme de violare, aşa încât aplicarea acestei dispoziţii şi antrenarea răspunderii cărăuşului, prin hotărârile criticate, este greşită. La aceste argumente se adaugă şi faptul că, în cazul ambelor vagoane, menţiunile din scrisoarea de trăsură, referitoare la masa mărfurilor, nu fac dovadă împotriva căii ferate, încărcarea fiind făcută de expeditor, iar calea ferată nu a verificat efectiv cantitatea şi nici nu a certificat-o în scris pe documentul de transport.
În fine, în raport cu părţile participante la transport, aşa cum rezultă din cele două scrisori de trăsură (dosar fond) nu poate fi reţinută nici culpa celei de-a doua pârâte chemate în judecată.
În acest sens, este de observat că predător, în documentul de transport, este S.N.P. P. SA, destinatar C. Bucureşti, iar angajarea răspunderii, în cazul transportului feroviar, nu poate să-i privească decât pe participanţii la acest raport juridic.
Aşa fiind, potrivit art. 304 pct. 9, raportat la art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei S.N.T.M. SA, sucursala marfă Bucureşti, iar Decizia atacată va fi modificată în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala marfă Bucureşti, împotriva deciziei nr. 550 din 10 aprilie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică Decizia atacată.
Admite apelul S.N.T.F.M. CFR M. SA, împotriva sentinţei nr. 7250 din 10 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în sensul că respinge acţiunea faţă de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala marfă Bucureşti.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă intimata-reclamantă S.N.P. P. SA, sucursala C. Bucureşti, să plătească recurentei pârâte S.N.T.F.M. C.F.R. M., sucursala marfă Bucureşti, suma de 5.749.169 lei cu titlu cheltuieli de judecată în apel şi 5.749.169 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 281/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2812/2003. Comercial → |
|---|
