CSJ. Decizia nr. 2812/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2812/2003
Dosar nr. 2379/2002
Şedinţa publică din 29 mai 2003
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 15 noiembrie 2000, precizată ulterior, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A.S.R SA Bucureşti, solicitând instanţei s-o oblige pe aceasta să-i plătească următoarele sume:
- 3.065.100.000 lei, reprezentând indemnizaţia de asigurare actualizată cu indicele de inflaţie;
- 635.759.700 lei, cu titlu de daune cauzate de reaua credinţă a pârâtei, constând în refuzul nejustificat de plată a sumei menţionate anterior;
- 635.750.700 lei, reprezentând dobânda legală, calculată şi pretinsă pe perioada cuprinsă între data producerii riscului asigurat şi până la data plăţii integrale a debitului;
- cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, deşi şi-a onorat obligaţiile contractuale privind plata primei de asigurare de 12.750.000 lei, precum şi cea referitoare la încunoştinţarea pârâtei, în termenul convenit în legătură cu producerea riscului asigurat, totuşi aceasta a refuzat, fără nici o justificare, să-i plătească despăgubirile stabilite, de comun acord, prin contractul nr. 0019709 din 15 iunie 2000.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 3996 din 15 mai 2000, a admis acţiunea precizată în parte, în sensul că a obligat pârâta SC A.S.R SA, să plătească reclamantului, S.C., suma de 3.065.000.000 lei cu titlu de indemnizaţie de asigurare, actualizată cu indicele de inflaţie, plus suma de 635.750.700 lei dobândă legală, precum şi la suma de 443.700.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respins capătul de cerere, privind obligarea pârâtei şi la plata sumei de 635.750.700 lei, reprezentând daune-interese solicitate pentru reaua credinţă a acesteia, manifestată în derularea contractului de asigurare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că probele dosarului confirmă justeţea pretenţiilor reclamantului, structurate pe mai multe capete de cerere, cu excepţia capătului de cerere privind obligarea pârâtei şi la plata daunelor-interese în sumă de 635.750.700 lei, care nu pot fi acordate reclamantului, în condiţiile în care acestea sunt egale cu dobânda legală şi privesc sancţionarea întârzierii plăţii de către asigurător şi care nu se confundă cu reactualizarea indemnizaţiei de asigurare prin aplicarea indicelui de inflaţie.
Recursul declarat împotriva sus menţionatei sentinţe de pârâta SC A.S.R. SA Bucureşti a fost admis prin Decizia civilă nr. 494/R din 17 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, şi, ca urmare, hotărârea primei instanţe a fost modificată în parte, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 2.550.000.000 lei, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, fără aplicarea indicelui de inflaţie la această sumă, fiind reduse, totodată, cheltuielile de judecată de la suma de 413.700.000 lei, la suma de 15.000.000 lei.
Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar intimatul-reclamant a fost obligat să plătească recurentei-pârâte suma de 30.876.763 lei.
Pentru adoptarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut, în opoziţie cu tribunalul, că faţă de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile nu pot depăşi suma la nivelul căreia s-a făcut asigurarea (2.550.000.000 lei) şi ţinând cont că părţile nu au stipulat în convenţia lor o clauză de actualizare a despăgubirilor datorate de asigurător în cazul producerii riscului asigurat, care să acopere pierderile datorate devalorizării monedei naţionale, greşit instanţa de fond a obligat pârâta, inclusiv la plata sumei de 635.750.700 lei, reprezentând indicele de inflaţie, acordând, în total, cu titlul menţionat, suma de 3.065.100.000 lei, în loc de 2.550.000.000 lei.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, instanţa de recurs a reţinut că recurentul a făcut dovada efectuării acestora numai în limita sumei de 15.000.000 lei, întrucât nota contabilă nr. 441 din 5 septembrie 2001 nu putea fi luată în consideraţie, în condiţiile în care a fost depusă la dosar după încheierea dezbaterilor şi, ca atare, nu a mai putut face obiectul discuţiei contradictorii a părţilor.
În ceea ce priveşte dovada existenţei şi valorii bunurilor asigurate, anterioară producerii riscului asigurat, adică a furtului, în raport cu care s-a stabilit şi nivelul despăgubirilor, în cazul producerii evenimentului, instanţa de recurs a reţinut că acestea sunt confirmate prin lista de inventar anexă la declaraţia de asigurare, depusă la dosar, precum şi prin investigaţiile făcute de organele de poliţie şi ale asigurătorului, completate cu adresele emise de diferite magazine şi declaraţiile a doi martori, date în faţa organelor de poliţie şi ulterior şi în faţa instanţei de fond, cum, de asemenea, tot în acest sens, sunt şi declaraţiile autentificate ale cetăţenilor străini M.D. şi H.K.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că acestea au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, totodată, că hotărârile sunt vădit netemeinice.
Se susţine, în esenţă, că potrivit contractului încheiat de părţi, asiguratul putea fi despăgubit în eventualitatea producerii riscului asigurat, numai în limita pagubei efectiv suferite (2.550.000.000 lei) şi aceasta numai în ipoteza în care reclamantul dovedea, ceea ce nu e cazul în speţă, cu probe concludente şi pertinente cauzei, concretizate în înscrisuri, existenţa şi valoarea bunurilor în locuinţă, la data producerii evenimentului (furtului).
Or, în condiţiile în care, în art. 31 lit. g) din Regulamentul nr. 32/1996, care face parte integrantă din contract, se prevede că asiguratul este obligat să pună la dispoziţia asigurătorului toate actele necesare pentru verificarea existenţei şi valorii bunurilor asigurate, în mod greşit, instanţele au acordat eficienţă declaraţiilor martorilor referitoare la acest aspect, întrucât acestea nu puteau fi considerate în sensul dispoziţiilor legale precizate „acte" şi, ca atare, trebuiau înlăturate, mai ales că depoziţiile acestora se referă la acte juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei, şi, ca atare, o asemenea probă nu se putea face, contrar dispoziţiilor art. 1191 coroborate cu cele ale art. 1198 C. civ., cu declaraţiile de martori, ci numai cu înscrisuri.
În sfârşit, se mai susţine că, în mod criticabil, instanţele nu au avut în vedere, la pronunţarea soluţiilor, adresa Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Vămilor nr. 3771/F din 20 aprilie 2001, în care se arată că, în urma verificării întreprinse în evidenţele acestei instituţii, nu se regăsesc date referitoare la declararea de către reclamant a unor bunuri de valoare mare (haine de blană, sume mari de bani, ceasuri de aur, camere video etc.) la intrarea/ieşirea în şi din România, situaţie care întăreşte concluzia, având în vedere şi cele arătate anterior, că acţiunea reclamantului, deşi admisă în parte, este nedovedită şi, ca atare, refuzul de plată a despăgubirilor de către pârâtă ar fi fost întemeiat.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate şi, pe fond, respingerea acţiunii promovate de reclamantul S.C.
Recursul în anulare, declarat în cauză, nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, în raport cu criticile formulate prin recursul în anulare, se reţine că, prin dispoziţiile art. 31 lit. g) din Regulamentul nr. 32/1976, care fac parte integrantă, potrivit voinţei părţilor, din contractul de asigurare, s-a stipulat că, în cazul producerii evenimentului asigurat, asiguraţii sunt obligaţi să pună la dispoziţia asigurătorului toate actele necesare pentru verificarea existenţei şi valorii bunurilor asigurate, precum şi pentru constatarea şi evaluarea pagubelor, precum şi pentru stabilirea dreptului la despăgubiri, iar potrivit lit. c) din contractul de asigurare nr. 0019709, încheiat de părţile litigante la 15 iunie 2000, „în cazul furtului prin efracţie (situaţia în speţă) asiguratului îi revine obligaţia de a înştiinţa, în cel mult 24 ore de la producerea evenimentului, organele de poliţie şi pe asigurător şi să conserve probele".
În speţă, se constată că asiguratul şi-a îndeplinit integral obligaţiile prevăzute în sarcina sa de dispoziţiile legale precizate şi, în plus, că acesta a plătit şi prima de asigurare de 12.750.000 lei, cu chitanţa nr. 996983 din 15 iunie 2000.
În acest context, este evident că reclamantului i se cuveneau, în urma producerii riscului asigurat (furtului) despăgubirile stabilite pe cale convenţională de părţi.
Faptul că instanţele şi-au fundamentat soluţiile, pe lângă înscrisurile depuse la dosar, şi pe depoziţiile martorilor, precum şi pe declaraţiile autentificate ale unor cetăţeni străini, nu conduce la concluzia că soluţiile ar fi netemeinice, chiar dacă acestea se referă la acte juridice care depăşesc valoric suma de 250 lei, şi, ca atare, în opinia exprimată în recursul în anulare, proba trebuia făcută exclusiv prin înscrisuri, întrucât este evident că litigiul de faţă este de natură comercială şi nu civilă, şi, ca atare, în speţă, erau incidente, aşa cum bine a reţinut instanţa de recurs, dispoziţiile art. 56 C. com., care, în partea finală, prevede că obligaţiunile comerciale se probează, printre altele, şi cu depoziţiile unor martori, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ.
Deci, faţă de conţinutul textului legal precizat, în mod discutabil se susţine că depoziţiile martorilor, în sensul că aceştia au avut cunoştinţă de existenţa şi valoarea bunurilor furate, trebuiau înlăturate, deoarece acestea constituie probe potrivit dispoziţiilor legale menţionate.
Dar, aceste reţineri au numai un caracter subsidiar, deoarece dovada esenţială a existenţei şi valorii bunurilor asigurate în proprietatea reclamantului, anterior producerii furtului, este confirmată prin semnarea de către părţile litigante a listei de inventar care a cuprins, în majoritatea lor, bunurile care au făcut obiectul asigurării şi în raport cu care s-a stabilit nivelul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, în cazul producerii riscului asigurat, precum şi cuantumul primei de asigurare plătită de reclamant, aşa cum s-a arătat anterior.
Or, în acest context, este evident că toate susţinerile din recursul în anulare, în sensul că probele dosarului nu ar dovedi existenţa şi valoarea bunurilor furate sau că acestea sunt contradictorii sub aspectele relevate, sunt lipsite de orice temei, din moment ce chiar partea interesată a confirmat, e adevărat anterior producerii evenimentului, realitatea acestei situaţii prin semnarea listei de inventar.
Ca atare, nu poate fi primită din punct de vedere juridic teza că la data stabilirii cuantumului primei de asigurare, care, în mod cert, a fost stabilit după criteriul valoric, s-a cunoscut atât existenţa, cât şi valoarea bunurilor asigurate, pentru ca mai apoi, după producerea riscului asigurat, când s-a pus problema acordării despăgubirilor, să se conteste realitatea şi justeţea pretenţiilor reclamantului, în condiţiile în care această situaţie a făcut, aşa cum s-a arătat, obiectul identificării şi inventarierii bunurilor, neavând nici o relevanţă, pe planul răspunderii, faptul că pârâta a acceptat, aşa cum a susţinut ulterior, să încheie contractul în baza declaraţiei reclamantului şi nu în urma verificării în concret a existenţei şi valorii bunurilor asigurate, aşa cum era obligată legal.
În raport cu cele reţinute mai sus, este evident că instanţele nu erau datoare să examineze, sub aspectul existenţei şi valorii bunurilor, conţinutul adresei nr. 3771/F/2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Vămilor, din moment ce aceste împrejurări au fost confirmate chiar de pârâtă, prin semnarea listei menţionate.
Or, în condiţiile în care probele dosarului confirmă că, odată cu bunurile asigurate, reclamantului i s-au furat şi o serie de acte, cu ajutorul cărora putea proba atât provenienţa bunurilor, cât şi valoarea acestora, dacă mai era cazul faţă de cele reţinute anterior, se constată că bine instanţa de recurs a considerat că pârâta nu putea solicita, cu bună credinţă, îndeplinirea unei cerinţe devenită, prin producerea riscului asigurat, imposibil de realizat, cum, de asemenea, reclamantul nu putea proba obiectiv, aşa cum se sugerează prin recursul în anulare, existenţa în locuinţă a bunurilor furate, deoarece un asemenea eveniment nu putea fi prevăzut, pentru ca acesta să-şi poată preconstitui dovezi în acest sens.
Din moment ce probele dosarului confirmă că reclamantul a încasat despăgubirile acordate prin Decizia instanţei de recurs, rămâne fără nici o relevanţă critica potrivit căreia din dosar nu rezultă stadiul cercetărilor penale, şi nici dacă au fost identificaţi autorii furtului, întrucât urmărirea în continuare a desfăşurării acestor activităţi şi, eventual, a promovării unei cereri în regres, revine, prin subrogare, pârâtei, în calitate de asigurator păgubit, şi nu reclamantului care a fost desdăunat.
În concluzie, se reţine că, în totalitatea lor, susţinerile din recursul în anulare sunt nefondate, întrucât instanţa de recurs a făcut o corectă apreciere a probelor de la dosar, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele de fond ale litigiului, şi, ca urmare, bine a considerat, spre deosebire de instanţa de fond, că reclamantului i se cuvine, cu titlu de despăgubiri, numai suma de 2.550.000.000 lei, în loc de 3.065.100.000 lei, adică fără aplicarea indicelui de inflaţie, care, de asemenea, justificat a apreciat că probele dosarului confirmă că reclamantul a efectuat cheltuieli de judecată numai în sumă de 15.000.000 lei şi, în consecinţă, a redus, nivelul acestora, acordat de instanţa de fond de la 443.700.000 lei, la suma menţionată anterior.
Faţă de toate cele arătate mai sus, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.
Referitor la cererea formulată de reclamant în cadrul apărării, prin concluziile scrise şi depuse în şedinţa de judecată din 29 mai 2003, prin care acesta solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanţei de recurs cu menţinerea sentinţei, se constată că aceasta este inadmisibilă, din moment ce instanţa a fost învestită cu soluţionarea recursului în anulare declanşat în favoarea pârâtei SC A.S.R SA Bucureşti, şi, ca atare, nu poate examina – prin extindere – cauza şi sub alte aspecte, care au fost concretizate în criticile formulate prin această cale extraordinară de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei nr. 3996 din 15 mai 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a deciziei nr. 494/R din 17 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2811/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2814/2003. Comercial → |
|---|
