CSJ. Decizia nr. 2971/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2971/2003
Dosar nr. 8355/2001
Şedinţa publică din 10 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 octombrie 2000, reclamanta SC E. SA Bucureşti – S.D.F.E.E. Deva a chemat în judecată pe pârâta C.N.H. – E.M. Livezeni pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 122.132.145 lei, cu titlu de majorări tarifare de 0,2% la facturile de energie electrică, plus cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că, în baza contractului nr. 46/1996, a livrat pârâtei energie electrică, pe care aceasta a plătit-o cu întârziere, fapt pentru care datorează majorări tarifare, conform art. 17 din contract.
Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 143/CA din 24 ianuarie 2001, a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 969 şi 1087 C. civ., pârâta va fi obligată să plătească reclamantei majorările tarifare pretinse prin acţiune, întrucât aceasta a depăşit termenele contractuale de plată, respectiv, de 10 zile de la înregistrarea facturii la consumator, nefiind primită apărarea pârâtei că nu datorează majorările de tarif, întrucât obligaţiile au fost stinse prin compensare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, susţinând că facturile s-au primit cu întârziere de 10 – 11 zile de la data emiterii acestora, că modalitatea de plată fiind „compensarea", obligaţia unităţii era doar acceptarea acestora la plată prin întocmirea proceselor-verbale de compensare şi trimiterea acestora următorului agent economic şi că declanşarea procedurii de compensare reprezintă momentul plăţii.
Mai susţine apelanta – pârâtă că reclamanta fiind de acord cu plata prin compensare, unitatea pârâtă, acceptând în termenul legal, de 10 zile, procesele-verbale de compensare, consideră nelegală obligarea sa la plata majorărilor de întârziere, cu excepţia facturii nr. 7140309 din 1 septembrie 1997, unde procesul-verbal de compensare a fost întocmit cu 4 zile întârziere (1 septembrie 1997, data facturii, şi 24 septembrie 1997, data procesului-verbal de compensare) considerând legală obligarea doar la plata sumei de 9.240.024 lei.
Apelul declarat de pârâtă, împotriva acestei hotărâri, a fost admis, ca fondat, de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, care, prin Decizia nr. 690 A din 14 septembrie 2001, schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că obligă pârâta la 9.240.024 lei majorări de întârziere – tarifare, la 795.000 cheltuieli de judecată în fond, precum şi la 3.649.463 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că părţile au fost de acord ca plata să se stingă prin compensare, conform metodologiei din Normele privind decontarea prin compensare, pârâta respectând prevederile art. 3 şi 4 din aceste reglementări, solicitând emiterea ordinelor de compensare (O.C.) până în 10 ale fiecărei luni şi apoi a transmis intermediarilor ordinul de compensare, faptul că acesta nu a ajuns la reclamantă în termenul contractual nu este imputabil pârâtei, ci intermediarilor, iar reclamanta, prin emiterea O.C., a fost de acord cu această modalitate de stingere a creanţei.
Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut culpa pârâtei-apelante doar la iniţierea procedurii de compensare pentru factura nr. 714.03.09 din 1 septembrie 1997, reducând cuantumul majorărilor tarifare la 9.240.024 lei şi a cheltuielilor de timbru aferente acestor pretenţii.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat, reclamanta SC E. SA Bucureşti - S.D.F.E.E. – Deva, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit, fără a exista nici o probă în acest sens, situaţia de fapt, prezentată în procesele-verbale de compensare depuse la dosar de pârâtă, fapt ce nu are nici o relevanţă juridică, fiind acte unilaterale emise doar de pârâtă, în condiţiile în care, după 1 aprilie 1996, compensările nu se mai fac pe bază de procese-verbale de compensare, iar la dosar nu există nici o dovadă privind acordul părţilor pentru stingerea creanţelor prin compensare.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi motivat şi menţinerea sentinţei nr. 143/2001 a Tribunalului Hunedoara, ca temeinică şi legală.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză, instanţa de fond soluţionând corect acţiunea reclamantei pentru majorările tarifare aferente celor 4 facturi achitate, cu întârziere de pârâtă.
De altfel, din probele de la dosarul de fond rezultă, fără echivoc, că pârâta a recunoscut valoarea facturilor achitate cu întârziere, data înregistrării acestora la consumator, data achitării, cuantumul de majorare de 0,2%, aceleaşi date ca în tabelul prezentat de reclamantă în acţiune, dar a considerat, ca „inoportună", obligarea la plata unor penalităţi de întârziere calculate de la „data emiterii facturii" şi nu de la data înregistrării acestora la consumator. Or, potrivit art. 17 din contract, rezultă foarte clar că, „pentru neachitarea facturii emise de furnizor în termen de 10 zile de la data înregistrării facturii la consumator, se percepe o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a emiterii facturii şi până la achitarea ei".
În mod corect a interpretat această prevedere contractuală instanţa de fond şi, conform dispoziţiilor art. 969 C. civ., potrivit căreia „convenţiile legal încheiate au putere de lege pentru părţi", a admis acţiunea reclamantei.
Apărarea pârâtei, că datoria a fost stinsă prin procese-verbale de compensare, pe care le-a formulat în termenul legal de 10 zile, a fost reţinută ca fiind întemeiată de către instanţa de apel, fără a avea la bază un suport probator şi legal, deoarece, prin Normele metodologice privind decontarea prin compensare a obligaţiilor de plată înregistrate la R.E.N.E.L., începând cu 1 aprilie 1996, compensările se vor efectua într-o succesiune de proceduri, iar documentul utilizat este ordinul de compensare, care circulă, în format original, de la emitentul R.E.N.E.L. la beneficiar (R.A. H.), iar de la aceasta la intermediarii agreaţi de către beneficiar, între intermediari, precum şi între ultimul intermediar şi filiala de reţele electrice şi se reîntoarce la R.E.N.E.L.
Operaţia de lichidare a datoriei cu suma acceptată prin ordinul de constatare se face de emitent, beneficiar, intermediari şi, respectiv, filialele R.E.N.E.L., la datele la care au avut loc predarea – primire ordinului de constatare.
Aşa fiind, susţinerea pârâtei că nu ar datora majorări tarifare, ca urmare a faptului că plata facturilor s-a făcut prin compensare, depunând la dosar procese-verbale de compensare, acte unilaterale, care nu au nici o relevanţă judiciară faţă de procedura legală menţionată mai sus, nu are nici un temei legal, întrucât, indiferent de modalitatea de plată aleasă de debitor, întârzierea la plată se sancţionează potrivit prevederilor contractuale.
De asemenea, instanţa de apel, în motivarea soluţiei, se bazează pe susţineri fără temei legal şi probator, în sensul că părţile au fost de acord ca plata să se stingă prin compensare, şi că pârâta-apelantă nu are nici o culpă în iniţierea acestei proceduri şi în faptul că intermediarii nu şi-au îndeplinit obligaţia transmiterii pe mai departe, a ordinului de constatare.
Din contractul de furnizare a energiei electrice şi din probele de la dosar, nu rezultă că părţile să fie convenit în mod expres la stingerea obligaţiilor de plată a majorărilor tarifare, în cazul în care preţul energiei electrice s-a achitat cu întârziere.
În consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica Decizia atacată, în sensul că respinge apelul pârâtei E.M. Livezeni – Petroşani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC E. SA Bucureşti – S.D.F.E.E. Deva.
Modifică Decizia nr. 690 din 14 septembrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, în sensul că respinge apelul pârâtei, E.M. Livezeni – Petroşani.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2963/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2972/2003. Comercial → |
|---|
