CSJ. Decizia nr. 3730/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3730/2003
Dosar nr. 605/2002
Şedinţa publică din 30 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi trimisă ulterior, spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, secţia comercială. Reclamantul, Centrul de Perfecţionare a Personalului din Agricultura Privată, a chemat în judecată SC C.N. SA, solicitând ca, în baza sentinţei civile ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 53.168 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare chirie restantă.
De asemenea, s-a solicitat şi rezilierea contractului de închiriere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate, precum şi cheltuieli de judecată.
Ulterior, la data de 13 iunie 2000, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că-şi menţine pretenţiile numai pentru capătul de cerere privind contravaloarea chiriei restante, menţionând şi echivalentul în lei a sumei de 53.168 dolari S.U.A., respectiv 1.271.672.224 lei.
Pârâta, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că nu a intrat niciodată în posesia bunului închiriat, nefiind semnat procesul-verbal de predare-primire.
Prin HG nr. 696/1999, Centrul de Perfecţionare a Personalului din Agricultura Privată a fost desfiinţat, iar patrimoniul său a fost preluat de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, acesta având calitate procesuală activă în pricina depusă judecăţii.
Având în vedere cererile formulate, cât şi apărările pârâtei, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 7636 din 21 noiembrie 2000, a admis acţiunea precizată a reclamantei, obligând pârâta la plata sumei de 1.242.472.224 lei contravaloare diferenţă avans chirie neplătită, aferentă primului an de închiriere a imobilului situat în Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit contractului de închiriere nr. 111/134 din 19 iunie 1997, reclamanta a închiriat integral şi în exclusivitate pavilionul Castel E.L., situat în Bucureşti, cu o chirie lunară de 6870,92 dolari S.U.A., în lei la data plăţii.
Potrivit convenţiei încheiate, s-a stabilit ca, pentru primul an de închiriere, chiria, în valoare de 80.000 dolari S.U.A., să se plătească în avans.
La data de 19 aprilie 1999, părţile au încheiat un act adiţional prin care, la pct. 3, s-a reiterat obligaţia plăţii chiriei.
Instanţa de fond a apreciat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia de plată integrală a avansului şi cum obligaţia reclamantei de a pune la dispoziţie spaţiul închiriat este ulterioară obligaţiei locatarului de plată a chiriei, pretenţiile acesteia sunt întemeiate, cu atât mai mult, cu cât s-a şi achitat o parte din debit.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel pârâta, criticile vizând modul eronat în care instanţa de fond a interpretat clauzele contractului, respectiv a actului adiţional, încheiat la data de 19 aprilie 1999, prin care reclamanta se obliga să-i pună la dispoziţie spaţiul la data de 30 aprilie 1999, dată de la care curgeau drepturile şi obligaţiile părţilor şi, deci, obligaţia de predare a spaţiului nu mai era ulterioară obligaţiei de achitare a chiriei anticipate pe un an.
De asemenea, apelanta susţine că intimatul-reclamant nu i-a asigurat nici un moment folosinţa spaţiului, iar această folosinţă nu ar mai putea fi asigurată nici pe viitor, deoarece bunul nu se mai află în administrarea reclamantului, fiind trecut, la data de 13 aprilie 2000, în administrarea Serviciului Român de Informaţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia civilă nr. 1316 din 5 octombrie 2001, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa civilă criticată şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea soluţiei date, instanţa de control judiciar a reţinut că reclamanta-intimată nu a asigurat niciodată folosinţa imobilului, iar în viitor, acest lucru nu se mai poate realiza, deoarece imobilul a trecut în administrarea Serviciului Român de Informaţii, situaţie în care chiria încasată pentru viitor apare ca o plată nedatorată.
De asemenea, s-a considerat că instanţa de fond a reţinut greşit că plata sumei de 29.000.000 lei de către pârâta-apelantă constituie o recunoaştere a pretenţiilor acesteia, deoarece suma respectivă reprezintă primele două rate ale chiriei anticipate, reeşalonată ca urmare a minutei încheiate de părţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, invocând aspectele de nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa a ignorat dispoziţiile imperative în materia locaţiunii, respectiv art. 1411, 1420 şi 1429 C. civ., motivând că de la data încheierii contractului – 19 iunie 1997 – şi până la data de 13 aprilie 2000, când imobilul a fost predat S.R.I., a stat la dispoziţia intimatei, timp în care nu l-a reparat şi nu a plătit chiria anticipat, conform clauzelor stipulate şi a minutei întocmită ulterior.
Prin plăţile efectuate cu titlu de chirie, rezultă că, susţine recurentul, chiriaşul folosea acest spaţiu în exclusivitate recunoscând tacit acest lucru, din corespondenţa purtată rezultând că locatarul nu ar avea la dispoziţie obiectul locaţiunii sau lipsa procesului-verbal de predare-primire.
Intimata a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, motivat de faptul că actul adiţional la contract, intitulat minută, a modificat esenţial clauzele contractului, locatorul nefăcând dovada că a predat spaţiul total liber, pe bază de proces-verbal, până la 30 aprilie 1999, moment din care decurgeau deplin drepturile şi obligaţiile părţilor.
Recursul este nefondat.
La data de 19 iunie 1997, părţile au încheiat contractul de închiriere nr. 111/134 al cărui obiect l-a constituit locaţiunea integrală şi în exclusivitate a pavilionului Castel E.L., situat în Bucureşti, părţile stabilind drepturi şi obligaţii reciproce specifice, respectiv predarea spaţiului, pe de o parte şi plata anticipată a chiriei pentru primul an al închirierii, pe de altă parte.
Ulterior, la data de 19 aprilie 1999, părţile au încheiat un act adiţional intitulat „Minută" din conţinutul căruia rezultă că această soluţie s-a impus din motive conjuncturale nefavorabile, spaţiul închiriat neputând fi folosit pentru destinaţia stabilită.
Din motivaţia privind încheierea actului adiţional, rezultă fără putinţă de tăgadă, că locatorul nu şi-a respectat până la această dată obligaţia de predare a spaţiului închiriat.
Actul adiţional intervenit a modificat esenţial clauzele şi condiţiile contractului iniţial. De comun acord, părţile au stabilit alte date pentru plata chiriei, iar momentul de la care începeau să curgă drepturile şi obligaţiile părţilor era acela al predării bunului pe bază de proces-verbal, respectiv, 30 aprilie 1999.
De asemenea, art. 3 al minutei încheiate stabilea şi modalitatea de plată a chiriei, pentru perioada anterioară fiind recalculată şi eşalonată conform anexei 1.
Buna-credinţă a locatarului rezultă şi din faptul achitării de către acesta a două plăţi, deşi recurenta, în calitate de locator, nu şi-a respectat principala obligaţie, respectiv, aceea de a preda bunul închiriat, potrivit art. 1420 C. civ.
Obligaţia predării este o obligaţie de a face, care, neîndeplinită, dă dreptul locatarului să nu plătească preţul locaţiunii, cât şi să silească pe locator să-şi execute obligaţia.
În speţă, locatarul nu poate uza de acest drept legitim, derivat din locaţiunea intervenită, întrucât, începând cu data de 13 aprilie 2000, imobilul în cauză a trecut în administrarea Serviciului Român de Informaţii.
Având în vedere că folosinţa imobilului nu mai poate fi asigurată, chiria încasată pentru viitor apare ca o plată nedatorată, locatarul neputând fi obligat la plata acesteia după momentul în care lucrul nu mai poate fi folosit, iar dacă a plătit cu anticipaţie, poate cere restituirea.
Faţă de cele arătate, Curtea reţine că instanţa de apel, soluţionând cauza, a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1411, 1420 şi 1429 C. civ., în raport cu situaţia de fapt probată, motiv pentru care, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, împotriva deciziei nr. 1316 din 5 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 373/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3731/2003. Comercial → |
|---|
