CSJ. Decizia nr. 3780/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3780/2003
Dosar nr. 1838/2002
Şedinţa publică din 2 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 815 din 19 august 1999, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC E. SA Bucureşti, S.D.E.E. Ploieşti, împotriva pârâtei S.N.P. P. Ploieşti, schela Boldeşti, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 349.651.943 lei, reprezentând contravaloare majorări de întârziere în plata preţului energiei electrice, calculate conform art. 93 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin HG nr. 236/1993.
Prin aceeaşi sentinţă, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 7.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, în baza expertizei contabile efectuată în cauză, pârâta şi-a respectat obligaţiile ce-i reveneau, în sensul de a iniţia operaţiunea de compensare pentru facturile emise de reclamantă, în termenul prevăzut în HG nr. 236/1993, art. 93 pct. 1, situaţie în care nu se justifică plata majorărilor de întârziere solicitate, atâta timp cât facturile în litigiu au fost achitate prin compensare, cu respectarea termenului prevăzut în actul normativ menţionat anterior.
În rejudecare, după casare, (conform deciziei nr. 5765 din 23 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială) Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 24 din 12 aprilie 2002, a admis apelul declarat de reclamanta SC E. SA Bucureşti, S.D.E.E. Ploieşti, şi a schimbat în tot sentinţa nr. 815 din 19 august 1999 a Tribunalului Prahova, în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamantă şi obligă pârâta S.N.P. P. SA Bucureşti, schela de petrol Boldeşti, să plătească acesteia suma de 286.599.955 lei, cu titlu de majorări de întârziere, în plata preţului, plus 13.575.000 lei cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea cu privire la taxa pe valoarea adăugată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, chiar dacă în speţă ar fi existat o compensare între părţi, cu privire la dobânzile reciproce, ea trebuia să se realizeze în aşa fel încât să nu existe întârziere în plata facturilor din partea pârâtei, aceasta datorează, contrar celor constatate de expertiza contabilă la fond, majorările de întârziere, solicitate prin acţiune.
În caz contrar, reţine instanţa în continuare, nu s-ar mai putea realiza conceptul disciplinei contractuale, impus prin clauza penală.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P. Ploieşti, schela Boldeşti, susţinând că Decizia atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât, la pronunţarea acesteia, instanţa de apel nu a ţinut seama de convenţia încheiată, R. şi, respectiv, P. (unitate cu personalitate juridică) prin care acestea au hotărât, pentru a nu bloca efectiv activitatea din cele două sisteme, din cauza lipsei de lichidităţi, ca decontarea facturilor să aibă loc prin compensare şi, deci, că în acest context, singura obligaţie ce-i revenea pârâtei (care a fost îndeplinită) consta în aceea de a demara operaţiunile de compensare în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de HG nr. 236/1993, de la primirea facturilor, neavând nici o relevanţă, aşa cum a apreciat greşit instanţa de apel, sub aspectul întârzierii în plată, faptul că, ulterior emiterii ordinului de plată, acesta trebuia să parcurgă până la semnarea şi ştampilarea acestuia de furnizor, un anumit circuit. Ori, tocmai în urma examinării acestor situaţii, expertul contabil a constatat că pârâta nu se află în culpă, pentru întârzierea plăţii preţului energiei electrice consumate, pentru perioada aferentă circuitului documentelor şi, ca atare, în mod discutabil, instanţa de apel a înlăturat, la pronunţarea soluţiei, concluziile expertizei.
În consecinţă, pârâta solicita admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei, împotriva sentinţei instanţei de fond.
Recursul pârâtei este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuţie Ploieşti a furnizat pârâtei S.N.P. P., schela de petrol Boldeşti, în baza contractului nr. 159/1996, energie electrică, a cărui preţ a fost achitat integral, însă cu o oarecare întârziere faţă de data scadenţei facturilor.
Tot din aceleaşi acte, mai rezultă că, la nivelul celor două companii, R. şi, respectiv, P., s-a convenit (dat fiind că unităţile din sistemul R. furnizează celor din sistemul P. energie electrică, iar acestea din urmă primelor gaze naturale) ca, în scopul continuării activităţii şi în prezenţa lipsei de lichidităţi, achitarea datoriilor reciproce să fie realizată prin compensare, potrivit metodologiei elaborate de R.
Prin adresa nr. 802/1995 (dosar fond) R. a dispus unităţilor din sistemul său să nu mai calculeze majorări şi penalităţi pentru întârzierea în achitarea facturilor, în condiţiile în care unităţile P. debitoare demarează procedura de realizare a compensărilor, P. – R., în interiorul intervalelor prevăzute de HG nr. 236/1993 şi Legea nr. 76/1992, respectiv, 10 zile pentru majorări şi 30 zile pentru penalităţi.
Ori, această dispoziţie a avut în vedere, aşa cum rezultă din probe, tocmai faptul că, de la demararea operaţiunii de compensare şi până la finalizarea acesteia, este necesară o perioadă de timp, aferentă circuitului documentelor, şi care, în mod obiectiv, nu poate fi imputabilă pârâtei, ca întârziere în plată şi, implicit, nu poate justifica, aşa cum a apreciat greşit instanţa de apel, soluţia de angajare a răspunderii acesteia, prin plata majorărilor solicitate.
Ori, din probele dosarului, cu referire specială la raportul de expertiză contabilă, rezultă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că pârâta a iniţiat procedura de compensare a datoriei, cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 93 pct. 1 din HG nr. 236/1993, adică aşa cum a dispus R., prin adresa menţionată anterior, astfel că, faţă de toate cele arătate, se constată că aprecierile instanţei de apel, în sensul că, chiar dacă, în speţă, a existat o compensare între părţi, aceasta nu s-a făcut în aşa fel încât să nu existe întârziere în plată, nu-şi găsesc acoperire în probele de la dosar.
În consecinţă, bine, instanţa fondului, spre deosebire de instanţa de apel, şi-a însuşit concluziile expertizei contabile (la care de altfel reclamanta nu a formulat obiecţiuni) şi a dispus respingerea acţiunii, considerând întemeiat că perioada necesară circuitului documentelor, în vederea realizării efective a operaţiunilor de compensare, nu poate fi socotită ca întârziere în plată şi, ca urmare, că nu există temei pentru angajarea răspunderii pârâtei pentru plata majorărilor solicitate.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi admis şi Decizia atacată, modificată, în sensul respingerii apelului reclamantei, declarat împotriva sentinţei tribunalului.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., intimata reclamantă urmează a fi obligată să plătească recurentei pârâte suma de 7.554.499 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P. Ploieşti, schela Boldeşti, împotriva deciziei nr. 24 din 12 aprilie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi comercial.
Modifică Decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta SC E. SA Bucureşti, S.D.E.E. Ploieşti, împotriva sentinţei nr. 815 din 19 august 1999 a Tribunalului Prahova.
Obligă intimata reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.554.499 lei, către recurenta pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 2 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 378/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3783/2003. Comercial → |
|---|
