CSJ. Decizia nr. 4177/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4177/2003
Dosar nr. 953/200.
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.A.P.S. reclamanta S.C. I. S.A. Rm.Vâlcea a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa de către instanţa de judecată aceasta să fie obligată la repararea prejudiciului suferit în sumă de 100.000.000 lei urmare restituirii către foştii proprietari a imobilelor din Rm.Vâlcea amplasate pe un teren în suprafaţă de 2.110 mp, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa nr. 1496 din 18 decembrie 2001 Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.717.028.000 lei despăgubiri şi 63.840.280 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei a reţinut rezolvând în primul rând excepţiile ridicate de pârâtă în faţa sa că:
Reclamanta a făcut dovada realizării procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. astfel încât excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă ca neîntemeiată.
Totodată s-a reţinut ca neîntemeiată şi respinsă ca atare excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; termenul de prescripţie aplicabil în cauză fiind termenul general de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi nu cel de trei luni prevăzut de art. 32 din OUG nr. 88/1997, deoarece repararea prejudiciului cauzat societăţilor comerciale prin restituirea unor bunuri imobile către foştii proprietari nu este o acţiune ce derivă din procesul de privatizare la care se referă art.1 din acelaşi act normativ.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamanta societate comercială cu capital integral privat a fost obligată prin hotărârea irevocabilă (sentinţa nr. 70/1999) a Tribunalului Vâlcea să restituie în natură moştenitorilor foştilor proprietari L.N. şi L.O.D. imobilele situate pe un teren de 2.110 mp în municipiul Rm.Vâlcea, clădiri şi terenuri aflate în patrimoniul reclamantei.
Recursul declarat de A.P.A.P.S., pârâtă în cauză a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 352 din 13 mai 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ. S-a motivat că sunt neîntemeiate criticile privind excepţiile respinse de instanţa de fond referitoare la necompetenţa acesteia de a soluţiona cauza în raport de obiectul său, ca şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei. De asemenea au fost respinse ca neîntemeiate criticile privind greşita interpretare a legii, a probelor şi neasigurarea dreptului la apărare.
În cauză a promovat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie susţinând că hotărârile pronunţate s-au dat cu încălcarea esenţială a legii şi sunt vădit netemeinice.
Se mai invocă lipsa rolului activ al instanţelor în privinţa asigurării dreptului la apărare al pârâtei.
Criticile sunt neîntemeiate iar recursul în anulare se va respinge pentru considerentele ce urmează.
Astfel se afirmă într-un prim motiv de recurs iar potrivit art. 324 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 societăţile privatizate sau în curs de privatizare care au suferit o pagubă prin restituirea unor imobile foştilor proprietari primesc o despăgubire ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.
Totodată sunt invocate dispoziţiile art. 3228 din acelaşi act normativ care prevăd că termenul de prescripţie pentru introducerea unei cereri ...prin care se valorifică un drept conferit de aceasta este de trei luni. În temeiul aceluiaşi text tribunalul era necompetent să soluţioneze cauza şi cum excepţia de necompetenţă materială este de ordine publică aceasta putea fi ridicată oricând în cursul procesului putând fi pusă în discuţie, din oficiu, de către instanţă.
Cum hotărârea judecătorească prin care societatea S.C. I. S.A., a fost obligată să restituie imobilele a rămas definitivă la 5 noiembrie 1999 şi a devenit irevocabilă în februarie 2001 iar acţiunea a fost introdusă la 9 iulie 2001, aceasta s-a introdus cu mult peste termenul de prescripţie de 3 luni.
Ori, invocarea în cauză a prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 inclusiv cu privire la termenul special de prescripţie de trei luni şi implicit cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei este greşită deoarece potrivit art. 43 alin. (1) pct. 3 din lege litigiile privind contractele, convenţiile, protocoalele şi orice alte acte sau înţelegeri încheiate de instituţiile publice în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare... sunt de competenţa secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti. Numai că în cauză nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu de natura celor la care se referă textul invocat.
Nu este vorba nici de un litigiu din cele prevăzute la art. 3228 care potrivit art. 3231 ar fi în competenţa de soluţionare a Curţilor de apel şi totodată ar atrage aplicarea în cauză a termenului special de prescripţie fiindcă acesta se referă la operaţiuni privind fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea. Aşa fiind în mod corect au apreciat instanţele că litigiul dintre reclamantă şi pârâtă nu este un litigiu de natura celor la care se referă legea specială că el este supus regulilor de drept comun atât în ce priveşte competenţa de soluţionare cât şi prescripţia extinctivă respectiv normelor codului de procedură civilă şi Decretului nr. 167/1958.
Nu este întemeiată nici critica privind lipsa rolului activ al instanţelor deoarece acesta este limitat la asigurarea păstrării egalităţii şanselor părţilor şi rolului de arbitrare a judecătorilor. Dat fiind că din punct de vedere procedural nu au fost invocate prin recursul în anulare încălcări ale legii instanţa a constatat că procesul s-a desfăşurat în limitele legii, faptul că pârâta deşi legal citată nu s-a prezentat pentru a lua cunoştinţă de actele dosarului şi a-şi formula apărările adecvate nu este imputabil instanţelor de judecată (fond şi recurs).
În ce priveşte netemeinicia se afirmă că întrucât imobilele pe care reclamanta a fost obligată prin hotărâre judecătorească să le restituie sau cel puţin unul din ele este altul decât cel revendicat suma la care pârâta a fost obligată este prea mare. Susţinerea nu este dovedită aşa zisul proces verbal de punere în funcţiune, invocat în sprijinul acestei susţineri nu face dovada că imobilul restituit nu a existat şi că a fost edificat unul nou. De aici apare neîntemeiată şi susţinerea că Statul a fost obligat la o dublă reparaţie pe de o parte iar pe de altă parte că reclamanta a realizat o îmbogăţire fără justă cauză. În ceea ce priveşte evaluarea pagubei aceasta nu a fost combătută prin nici un mijloc de probă iar invocarea valorii de inventar, aceasta nu poate fi adusă în discuţie în cadrul procesului de evaluare a unei pagube reale care trebuie raportată la valoarea de circulaţie deci de piaţă, aşa încât nici această critică nu poate fi primită.
În concluzie Curtea apreciază că hotărârile pronunţate în cauză au fost date cu respectarea întocmai a legii şi se întemeiază pe probatoriile corect apreciate, şi evaluate de judecătorii fondului şi cei ai recursului.
Faţă de considerentele ce preced, instanţa:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia judiciară civilă, împotriva deciziei nr. 352 din 13 mai 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi a sentinţei civile nr. 1496 din 18 decembrie 2001 a Tribunalului Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4176/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4179/2003. Comercial → |
|---|
