ICCJ. Decizia nr. 4188/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4188/2003
Dosar nr. 559/2002
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 martie 2001 reclamanta R.A. I.G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. K.S. S.R.L. Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 251.378 lei plus 413.350 lei cu titlu de rest de plată la facturile nr. 55842 din 7 februarie 2000 şi nr. 4308453 din 12 februarie 1999 reprezentând tarife de supraveghere şi control şi suma de 167.281.493 plus 146.111.024 lei cu titlu de penalităţi aferente.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2167 din 20 martie 2001 a admis acţiunea reclamantei aşa cum a fost formulată şi a obligat pe pârâtă la plata sumelor menţionate mai sus şi 15.976.145 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată fiind dovedită cu facturile depuse la dosar şi necontestate de pârâtă, care, deşi legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare sau cerere reconvenţională şi nu şi-a trimis reprezentant în instanţă pentru a-i apăra interesele.
Apelul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a comercială, care, prin Decizia nr. 4 A din 8 ianuarie 2002, anulează sentinţa civilă atacată, respinge excepţia privind competenţa teritorială şi pe fond, admite acţiunea reclamantei aşa cum a fost formulată.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă ca un prim motiv de recurs hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7) pag. 2 alin. ultim şi pag. 3 alin. (2) din Decizia atacată, precum şi în dispozitivul acesteia.
Un al doilea motiv de recurs se referă la art. 304 pct. 9 considerând că hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a O.M.C. nr. 326/1997 deoarece de la 10 martie 2000 în vigoare se afla O.M.C. nr. 328/1999, obligarea societăţii pârâte, recurente la plata penalităţilor în temeiul unei text de lege anulat, respectiv art. 8 lit. c) din O.M.C. nr. 328/1999, este fără temei legal.
Recurenta consideră că hotărârea a fost dată întru-un prim aspect cu aplicarea greşită a legii întrucât penalităţile aferente celor două facturi în litigiu au fost calculate inclusiv asupra T.V.A.-ului şi nu numai la valoarea tarifului de supraveghere şi control, iar în cel de al doilea aspect îl constituie faptul că reclamanta nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a penalităţilor de întârziere a plăţii taxei de supraveghere, facturate.
Recurenta critică hotărârea susţinând că este lipsită de temei legal întrucât dispoziţiile art. 43 şi art. 46 C. com., art. 969 C. civ. nu sunt incidente cauzei, şi, deşi nu a precizat care este motivul de nulitate a aplicat dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. a anulat hotărârea primei instanţe a reţinut cauza spre rejudecare.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi motivat modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond - respingerea acţiunii reclamantei.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de apel în mod corect a apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriilor administrate în cauză efectuând o aplicare legală a dispoziţiilor în materie, astfel că motivele de recurs invocate de pârâtă sunt, în totalitate neîntemeiate.
Verificându-se primul motiv de recurs se constată că nu există contradicţie în motivarea deciziei, şi nici motive străine de natura pricinii.
Exemplele date în cadrul acestui motiv de casare nu reprezintă considerentele deciziei recurate, ci ele constituie expunerea argumentelor sentinţei atunci când instanţa de apel se referă la desfăşurarea procesului şi argumentele care au justificat prima hotărâre, deoarece în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. ci prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în sensul anulării sentinţei, evocării fondului şi judecării procesului.
Critica recurentei că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că soluţia admiterii apelului din dispozitiv nu este motivată, este neîntemeiată deoarece art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la hotărâre şi nu la dispozitiv întrucât motivarea hotărârii luate de instanţă se regăseşte în considerentele deciziei atacate.
De asemenea, nici al doilea motiv de recurs formulat de pârâtă întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut ca fiind întemeiat, privind critica de aplicare greşită a legii de către instanţa de apel respectiv a O.M.C. nr. 326/1997 în loc de O.M.C. nr. 328/1999, aceasta reţinând în mod corect că, în speţă, se aplică dispoziţiile O.M.C. nr. 326/1997 în raport de momentul naşterii obligaţiei de plată (data emiterii facturilor) cât şi momentul scadenţei (al exigibilităţii obligaţiei de plată) – când, în vigoare, era O.M.C. nr. 326/1997.
Recurenta critică soluţia instanţei de apel în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, şi sub aspectul aplicării greşite a penalităţilor asupra T.V.A.-ul aferente celor două facturi în litigiu cât şi sub aspectul că reclamanta nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a penalităţilor de întârziere.
Critica este nefondată şi va fi respinsă în consecinţă, Curtea, reţinând că instanţa de apel în mod corect a efectuat în speţă aplicarea prevederilor art. 12 din OG nr. 3/1992, republicat în sensul că T.V.A.-ul a devenit exigibil la aceiaşi dată cu debitul iar penalităţile, fiind o sancţiune pentru neplata datoriei, se aplică asupra acesteia, în întregul său.
În mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că obligaţia de plată a tarifului de supraveghere şi a penalităţilor naşte dintr-un raport juridic complet diferit de cel care include obligaţia de înregistrare în contabilitate a sumelor de încasat, fiind vorba de regimuri juridice diferite şi nu are nimic comun cu suportarea acestora de către pârâtă.
Nici ultima critică făcută deciziei atacate sub aspectul că este lipsită de temei legal fiind greşit întemeiată pe prevederile O.M.C. nr. 326/1997 privind factura 55842/2000, art. 43 şi art. 46 C. com., art. 969 C. civ. şi a prevederilor art. 297 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât factura 55842 din 07 februarie 2000 având scadenţa la 29 februarie 2000 se aplică prevederile O.M.C. nr. 326/1997, iar O.M.C. nr. 328/1999 a intrat în vigoare la 10 martie 2000, nefiind aplicabil retroactiv.
Întrucât raportul juridic dedus judecăţii are un regim juridic derogator, referindu-se la o categorie aparte de comercianţi deşi nu există un contract semnat între cele două părţi, prevederile art. 969 C. civ. se aplică şi acestui tip de „quasi contracte de adeziune", unde există, totuşi, un acord de voinţă, întrucât, prin cererea de autorizare, petentul, din proprie voinţă, acceptă să se supună regimului juridic specific acestei activităţi. Pentru aceleaşi considerente se justifică şi întemeierea soluţiei instanţei de apel pe prevederile art. 43 şi art. 46 C. com.
Cât priveşte critica privind aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. fără a se arăta motivul de nulitate este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât instanţa de apel, în considerente, a reţinut că excepţia nulităţii actelor de procedură potrivit art. 105 C. proc. civ. invocată de apelantă este fondată şi drept consecinţă a dispus anularea hotărârii apelate.
Pentru considerentele ce preced, Curtea, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A.T. S.A. Cluj împotriva deciziei nr. 4 A din 8 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4187/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4189/2003. Comercial → |
|---|
