ICCJ. Decizia nr. 4228/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4228/2003
Dosar nr. 46/2003
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 2325/2000 la data de 17 martie 2000 reclamantul F.P.S. Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. Turda, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.046.780.136 lei, din care 576.537.230 lei dividende pentru exerciţiul financiar al anului 1996 şi 470.243.460 lei daune-interese calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
În susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii reclamantul invocă faptul că, în calitatea sa de acţionar la societatea pârâtă, era îndrituit a încasa dividendele aferente anului 1996 iar, pentru plata cu întârziere a acestora, avea dreptul a calcula şi percepe daune-interese moratorii potrivit dispoziţiilor art. 43 C. com.
Prin sentinţa nr. 960 din 16 mai 2000 secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Cluj a admis în parte acţiunea comercială înaintată de reclamantul F.P.S. Bucureşti şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 570.805.836 lei cu titlu de dividende şi a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă reţine că pârâta nu a achitat reclamantei dividendele aferente anului 1996 în sumă de 570.805.836 lei, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect daunele-interese moratorii, prima instanţă reţine că prin adresa nr. 302 din 4 iulie 1997 F.P.S. Bucureşti a comunicat filialelor teritoriale hotărârea Consiliului său de Administraţie prin care nu se mai percep majorări de întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate reclamantului, astfel că, de la această dată nu se mai calculează penalităţi la dividendele restante.
De asemenea, prima instanţă consideră că, prin Legea nr. 31/1990 republicată, nu s-a stabilit un termen de plată a dividendelor cuvenite acţionarilor iar între părţi nu s-a stabilit un astfel de termen aşa încât, dobânzile se cuvin reclamantului numai din ziua cererii de chemare în judecată, însă un astfel de capăt de cerere nu a fost formulat.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel reclamantul F.P.S. Bucureşti invocând faptul că plata dividendelor fiind o obligaţie comercială, neexecutarea acesteia conferă dreptul reclamantului la dobânzile comerciale prevăzute de art. 43 C. com., iar, potrivit art. 370 C. com., în raporturile comerciale se percep dobânzi specifice activităţii comerciale.
Prin Decizia nr. 938 din 11 octombrie 2000 secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Cluj, apelul reclamantului F.P.S. Bucureşti a fost admis în parte, cu obligarea pârâtei S.C. E. S.A. Turda la plata şi a dobânzii egală cu taxa oficială a scontului de la BNR calculată pentru dividendele în sumă de 570.805.836 lei, începând cu 1 octombrie 1997 şi până la plata integrală a sumei, restul dispoziţiilor sentinţei apelată menţinându-se.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel reţine că pârâta ca şi instanţa de fond fac o confuzie între penalităţile de întârziere pe care reclamantul a renunţat să le perceapă începând cu data de 21 aprilie 1997 şi dobânda comercială prevăzută de art. 43 C. com., dobânda comercială putând fi cerută numai la nivelul ratei scontului BNR şi nu la nivelul altor dobânzi practicate de alte bănci, aceasta fiind însăşi practica judiciară până la intrarea în vigoare a OG nr. 9/2000.
Instanţa de apel mai reţine că reclamantul nu a făcut dovada că sumele încasate cu titlu de dividende erau destinate a fi păstrate la B.R.D. pe termen de un an şi că, mai mult, reclamantul F.P.S. are obligaţia de a vira dividendele la bugetul statului, acestea constituind venituri bugetare.
De asemenea, instanţa de apel consideră că dividendele fiind parte din profit sunt purtătoare de dobânzi ca orice obligaţie comercială.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti şi pârâta S.C. E. S.A. Turda.
Reclamanta A.P.A.P.S. a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat suma de 470.243.460 lei cu titlu de daune moratorii la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an deoarece F.P.S. îşi derulează fondurile prin B.R.D. şi în cauză nu sunt aplicabile prevederile OG nr. 9/2000 privind dobânda legală pentru că nu are efect retroactiv.
Pârâta S.C. E. S.A. a susţinut că nu datorează dobânzile pretinse de reclamant deoarece în şedinţa C.A. al F.P.S. din 21 aprilie 1997 s-a hotărât ca, începând de la acea dată să nu se mai încaseze penalităţi la dividendele restante aşa încât, faţă de această renunţare la penalităţi, pârâta nu datorează nici dobânzi comerciale conform art. 43 C. com. Pârâta a mai susţinut că instanţa de apel a dat reclamantei mai mult decât a cerut, respectiv că reclamanta a pretins dobânzi până la 13 decembrie 1997 şi nu până la plata efectivă a dividendelor.
Prin Decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie a admis ambele recursuri, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs reţine că atât prin acţiunea introductivă cât şi prin apel F.P.S. a cerut dobânzi pe perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 calculate pentru suma de 596.537.130 lei din care s-au efectuat unele plăţi la 30 aprilie 1997, 5 mai 1998 şi 7 mai 1998 astfel că într-adevăr instanţa de apel a dat mai mult decât s-a cerut.
Instanţa de recurs consideră că dividendele datorate sunt purtătoare de dobânzi comerciale conform art. 43 C. com., însă nu la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozite pe termen de un an, deoarece F.P.S. trebuie să verse sumele încasate la bugetul statului şi nu să le păstreze în depozite bancare pe termen şi nici la nivelul taxei de scont a BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere acordată la depozitele bancare ale persoanelor juridice.
Instanţa de recurs mai reţine ca fiind neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că nu datorează dobânzile pretinse deoarece hotărârea C.A. al F.P.S. din 21 aprilie 1997 se referă la penalităţi şi la majorări de întârziere, nicidecum la dobânzile comerciale datorate.
În rejudecare, secţia comercială şi de contencios administrativ, a Curţii de Apel Cluj prin Decizia nr. 46 din 10 octombrie 2002 a admis în parte apelul reclamantei A.P.A.P.S. Bucureşti în sensul obligării pârâtei S.C. E. S.A. şi la plata dobânzilor egale cu rata oficială a scontului BNR, calculate asupra următoarelor sume reprezentând dividende:
596.537.130 lei pe perioada 1 octombrie 1997 – 30 aprilie 1998,
586.537.130 lei pe perioada 1 mai 1998 - 5 mai 1998,
581.537.130 lei pe perioada 6 mai 1998 - 7 mai 1998,
576.537.130 lei pe perioada 8 mai 1998 – 14 aprilie 1999 şi
570.805.836 lei pe perioada 15 mai 1999 – 13 decembrie 1999.
Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.
Apelul pârâtei S.C. E. S.A. Turda a fost respins.
Pentru a hotărî astfel, în rejudecare, Curtea de Apel Cluj reţine că prin acţiune reclamanta A.P.A.P.S. a solicitat şi obligarea pârâtei la plata unor daune interese moratorii calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
Această dobândă se poate percepe numai la nivelul ratei oficiale a scontului BNR, conform art. 3 din OG nr. 9/2000 chiar dacă perioada pentru care se solicită dobânzi este anterioară acestui act normativ. Chiar înaintea acestei reglementări, dobânda ce se acorda în practică, conform art. 43 C. com. era şi la nivelul oficial al scontului şi dobânda din contul curent al creditorului.
Instanţa, în rejudecare, reţine că perioada de calcul a dobânzilor solicitate prin acţiune de către reclamantă este 1 octombrie 1998 – 13 decembrie 1999.
Curtea de Apel Cluj, în rejudecare, în ce priveşte apelul pârâtei, reţine că reclamanta a renunţat începând cu 21 aprilie 1997 la perceperea penalităţilor de întârziere dar nu şi la dobânzi, la care este îndreptăţită reclamanta în temeiul art. 43 C. com.
Împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, au declarat recurs pârâta S.C. E. S.A. Turda şi reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti.
- 1. Recursul pârâtei S.C. E. S.A .Turda este întemeiat pe motivele prevăzute de pct. 9 şi 6 din art. 304 C. proc. civ.
Recurenta pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 34 din Legea nr. 56/1993 de către instanţa de apel prin hotărârea pe care a pronunţat-o.
Recurenta pârâtă arată că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru rejudecarea fondului şi de asemenea că, potrivit art. 34 din Legea nr. 56/1993, în caz de casare cu trimitere, soluţiile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie sunt obligatorii dacă în urma rejudecării nu se schimbă situaţia de fapt.
Recurenta pârâtă mai arată că secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie prin Decizia nr. 2390 din 2 aprilie 2002 a stabilit că sumele datorate cu titlu de dividende sunt purtătoare de dobânzi comerciale conform art. 43 C. com., însă nu la nivelul dobânzilor acordate de B.R.D. la depozit pe termen de un an, deoarece F.P.S. trebuie să vireze sumele încasate la bugetul statului şi nu să le păstreze în depozite bancare pe termen şi nici la nivelul taxei de scont BNR, ci la nivelul dobânzii medii la vedere acordată la depozitele bancare ale persoanelor juridice.
Recurenta pârâtă apreciază că în mod greşit, în rejudecare, instanţa de apel a obligat pârâta la plata de daune interese constând în taxa scontului în sumă de 472.037.392 lei, pârâta calculând dobânzile în cuantum de 138.692.944 lei pe perioada în litigiu – 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 – la nivelul dobânzii medii la vedere acordată de bănci la disponibilităţile persoanelor juridice, efectuând media procentelor dobânzilor la vedere acordate persoanelor juridice de către B.R.D. şi B.C.R.
Recurenta pârâtă mai apreciază că nu datorează reclamantei nici dobânda de la B.R.D. întrucât aceasta din urmă nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate între neplata dividendelor şi daunele pretinse la nivelul dobânzilor practicate de B.R.D. la depozitele pe termen de un an.
Recurenta pârâtă susţine în continuare că, în rejudecare, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a acordat reclamantei pe perioada 8 aprilie 1999 – 14 mai 1999 dobânzi mai mari decât a pretins aceasta prin calculul său, atât prin procentele dobânzilor cât şi prin sumele nete de dobânzi din aplicarea procentelor respective, deci mai mult decât a cerut pentru această perioadă.
Recurenta pârâtă arată că pentru perioada 8 aprilie 1999 – 13 decembrie 1999 reclamanta a calculat dobânda de 10% în sumă de 39.492.793 lei iar instanţa i-a acordat taxa scontului care este de 35%, care pentru perioada sus-menţionată este de 137.034.856 lei, rezultând o diferenţă acordată în plus în sumă de 97.542.063 lei.
Recurenta pârâtă consideră că dobânzile datorate sunt în sumă de 6.724.555 lei pentru perioada 1 noiembrie 1999 – 13 decembrie 1999, în cauză neaplicându-se dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. întrucât reclamanta prin hotărârea C.A. de la 21 aprilie 1997 a renunţat la majorările de întârziere pentru neplata în termen a dividendelor datorate.
- 2. Recursul reclamantei A.P.A.P.S. Bucureşti este întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă critică Decizia pronunţată în rejudecare având în vedere faptul că legiuitorul a statuat ca A.P.A.P.S. să-şi desfăşoare activitatea pe principii comerciale în conformitate cu dispoziţiile art. 2 teza 2 din HG nr. 678/2001 reprezentând Regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei sus-menţionată, considerând că s-a instituit obligativitatea ca A.P.A.P.S. să participe la raporturi juridice comerciale cărora li se aplică legislaţia comercială.
Recurenta reclamantă arată că beneficiile care îi revin în calitatea de acţionar în numele Statului se supun legislaţiei comerciale atât prin voinţa legiuitorului cât şi prin coroborarea cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată.
În opinia recurentei reclamantă plata cu întârziere a dividendelor produce creditorului un prejudiciu, iar, faţă de prevederile art. 43 C. com. potrivit cărora „dobânda curge de drept", creditorul are disponibilitatea să-şi cuantifice prejudiciul în funcţie de orice dobândă comercială, fapt concretizat de A.P.A.P.S. prin calculul daunelor interese la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. unde reclamanta avea depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
Recurenta reclamantă mai arată că întrucât obligaţia de plată a dividendelor a luat naştere anterior intrării în vigoare a OG nr. 9/2000, nu se poate admite retroactivitatea acestui act normativ.
De asemenea, recurenta reclamantă învederează faptul că, potrivit doctrinei şi practicii, prejudiciul se va recupera la nivelul taxei de scont a Bnr. În continuare, recurenta reclamantă arată că, având în vedere că obligaţia de plată a beneficiilor către acţionari constând în dividende este reglementată de Legea nr. 31/1990 republicată, întârzierea în executarea acestei obligaţii revine a fi stabilită de creditor, reclamanta evaluând prejudiciul pentru perioada 1 octombrie 1997 – 13 decembrie 1999 la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D., întrucât pe această perioadă recurenta a avut conturi deschise la banca sus-evocată.
În consecinţă, recurenta reclamantă A.P.A.P.S. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii apelului, cu obligarea pârâtei la plata daunelor-interese moratorii pentru neplata în termen a dividendelor aferente exerciţiului financiar al anului 1996, calculate la nivelul dobânzilor bonificate de B.R.D. la depozitele constituite de persoanele juridice pe termen de un an.
Recurenta reclamantă solicită instanţei de recurs ca, în situaţia în care aceasta din urmă constată că daunele moratorii se calculează în funcţie de dobânda de referinţă a BNR, instanţa investită cu soluţionarea recursului să pronunţe o decizie prin care să dispună acordarea daunelor moratorii în cuantumul calculat potrivit dobânzii de referinţă a BNR, acesta reprezentând un alt criteriu de calcul al daunelor moratorii în opinia recurentei A.P.A.P.S.
Recursurile declarate de pârâta S.C. E. S.A. Turda şi de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Este de reţinut că prezenta cauză a ajuns pe rolul secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie, în calea de atac a recursului exercitat împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, ca instanţă de trimitere.
Aşadar, cu privire la Decizia atacată cu recurs, criticile pot privi exclusiv modul în care instanţa de trimitere, în cel de al doilea ciclu procesual, a rejudecat apelurile declarate de părţi, în limitele stabilite de instanţa de casare, în primul ciclu procesual.
Astfel, potrivit art. 315 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 117 din OUG nr. 138/2000 "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Totodată, prin art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată, cu modificările ulterioare, s-a stabilit că "în caz de casare cu trimitere, soluţiile pronunţate în drept de Curtea Supremă de Justiţie sunt obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situaţia de fapt".
Aşadar, normele legale menţionate au stabilit regula potrivit căreia instanţa de trimitere este ţinută, în rejudecarea cauzei după casare, de problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, cărora trebuie să se conformeze.
Pe de altă parte, limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările care au determinat casarea şi de felul acesteia, aşa cum se desprinde din considerentele deciziei pronunţate în recurs.
Este adevărat că aceleaşi dispoziţii legale menţionate statuează asupra independenţei instanţei de trimitere cu privire la stabilirea stării de fapt.
În cauză, instanţa de recurs a casat parţial Decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual.
La rejudecare, instanţa de apel nu a stabilit o altă situaţie de fapt.
Ca atare, aceasta era ţinută de problemele de drept dezlegate de către instanţa de casare, în primul ciclu procesual, potrivit normelor legale menţionate şi cărora, de altfel, s-a conformat.
Or, atât reclamanta cât şi pârâta, prin recursurile declarate împotriva acestei din urmă hotărâri, nu formulează critici cu privire la modul de soluţionare a apelurilor, de către instanţa de trimitere, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată ci repun în discuţie împrejurări de fapt şi probleme de drept, aşa cum acestea au fost arătate, care, nefăcând obiectul casării parţiale, au intrat în puterea autorităţii de lucru judecat.
Ca atare, acestea nu pot face obiectul rejudecării.
Este în acest sens de reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, legea procesuală civilă, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac, aşa încât controlul judiciar al hotărârilor judecătoreşti nu poate excede cadrului şi limitelor legal stabilite.
De altfel, aceleaşi critici au fost examinate de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, constatându-se că sunt neîntemeiate, motive pentru care casarea a privit numai incidenţa art. 43 C. com. şi baza de calcul a dobânzilor datorate, în raport de plăţile parţiale efectuate de pârâtă.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că motivele invocate de recurente sunt neîntemeiate, Curtea va respinge recursurile, ca nefondate.
Aşa fiind, Curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. Turda împotriva deciziei nr. 46 din 10 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4227/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4229/2003. Comercial → |
|---|
