ICCJ. Decizia nr. 4432/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4432/2003
Dosar nr. 934/2003
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2003
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.C. C.S. SRL Timişoara prin acţiunea din 11 iunie 1999 a acţionat în judecată pe pârâtul Consiliul local al municipiului Timişoara în contradictoriu cu care a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acestuia să pună la dispoziţia reclamantei raportul de evaluare întocmit în baza HG nr. 505/1998 privitor la spaţiul situat în Timişoara, să se dispună obligarea pârâtului să vândă spaţiul la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, să se dispună ieşirea din indiviziune cu Statul Român pentru spaţiul în litigiu şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cotă de 1/1.
Acţiunea, ulterior precizată, a fost respinsă de Judecătoria Timişoara prin sentinţa 18221 din 12 decembrie 2000 care a reţinut că termenul închirierii prevăzut în contractul încheiat între părţi s-a împlinit anterior introducerii acţiunii iar reclamanta nu a făcut dovada tacitei relocaţiuni. În aceste condiţii, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de actul normativ invocat ca temei al acţiunii.
Prin Decizia nr. 353/A din 14 martie 2002 Tribunalul Timiş, a admis apelul declarat de pârâta S.C. C.S. SRL Timişoara, a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond şi a dispus obligarea pârâtului să vândă reclamantei imobilul în litigiu la preţul de 431.100.000 lei reprezentând valoarea lui de circulaţie, stabilită prin raportul de expertiză tehnică dispusă şi efectuată în cauză.
S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi s-a luat act de renunţarea la judecarea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtului de a pune la dispoziţie raportul de evaluarea şi ieşirea din indiviziune cu Statul.
La pronunţarea acestei hotărâri Tribunalul Timiş a reţinut că prin negociere directă efectuată în condiţiile HG nr. 505/1998 nu s-a ajuns la o înţelegere efectivă întrucât pârâtul a încercat să impună preţul dorit de acesta şi nu preţul de circulaţie al imobilului, stabilit prin expertiza menţionată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul local al Municipiului Timişoara care, prin Decizia 1383 din 23 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost, respins, instanţa de recurs reţinând drept culpă a recurentului comportamentul abuziv din cursul negocierilor.
Sesizat cu memoriu, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anulare împotriva deciziei 353/A din 14 martie 2002 şi împotriva deciziei 1383 din 23 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara susţinând că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor judecătoreşti împotriva cărora a promovat recursul în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.
Motivele pentru care Procurorul General a promovat prezentul recurs în anulare vizează următoarele aspecte:
- spaţiul comercial în litigiu este supus prevederilor HG nr. 389/1996 privind transmiterea unor spaţii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome către deţinătorii lor şi HG nr. 585/1998 în vigoare la data pronunţării hotărârilor atacate. Prin art. 2 al HG nr. 389/1996 modificată prin HG nr. 505/1998 vânzarea se face prin negociere directă, prin licitaţie publică sau deschisă după caz. Aceste prevederi corelate cu Normele Metodologice a HG menţionată, privite într-o interpretare sistematică, conduc la constatarea că legiuitorul nu a intenţionat să deroge de la principiul libertăţii de a contracta, ci a reglementat o procedură specială de determinare a preţului minim de pornire a negocierii sau a licitaţiei instituind obligaţia vânzătorului de a avea în vedere un preţ minim, respectiv de a nu vinde la un preţ mai mic, în scopul evitării înstrăinării unor atare spaţii la preţuri sub valoarea lor reală.
Instanţele judecătoreşti nu pot interveni în negocierea dintre părţi şi nu pot impune prin hotărâre judecătorească un anumit preţ întrucât s-ar aduce atingere principiului libertăţii de a contracta.
- acest act normativ nu a stabilit obligarea vânzătorului de a vinde spaţiul în favoarea comerciantului care-l are în folosinţă, ci numai obligaţia acestuia la negociere astfel încât instanţele judecătoreşti nu au temei legal pentru a obliga Consiliul local Timişoara să vândă spaţiul reclamantei la un preţ determinat prin expertiză în cursul judecăţii.
- conduita abuzivă a vânzătorului ce a fost reţinută în considerentele deciziei instanţei de recurs nu poate justifica o hotărâre judecătorească prin care se încalcă norme legale imperative şi se aduce atingere libertăţii de a contracta. Abuzul de drept are natură delictuală iar sancţionarea unei astfel de conduite presupune despăgubirea persoanei prejudiciate, ceea ce în cauză nu s-a invocat, reclamanta nefăcând dovada unui prejudiciu suferit prin refuzul pârâtului de a negocia, vânzătorul care negociază preţul lucrului pe care doreşte să-l vândă neputând fi considerat de rea credinţă.
Recursul în anulare este întemeiat şi urmează a se admite ca atare.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că reclamanta a deţinut contractul de închiriere nr. 1195 din 17 mai 1995 (contract încheiat cu R.A. U. Timişoara) termenul închirierii fiind de 3 ani, cu începere de la data de 1 martie 1995 până la 1 martie 1998, aşa cum este stipulat în cap. III art.3 din convenţia dintre părţi.
Din lectura conţinutului extrasului C.F. 32131 Timişoara rezultă că spaţiul comercial în litigiu este proprietatea Statului Român care în temeiul HG nr. 505/1998 îl poate vinde societăţii titulare a unui contract de închiriere, de locaţie de gestiune.
Pentru a putea opta să cumpere spaţiul respectiv reclamanta ar fi trebuit să deţină un contract de închiriere, iar contractul depus la dosarul instanţei de fond 10312/1999 avea termenul închirierii expirat la data introducerii acţiunii.
În aceste împrejurări recursul în anulare promovat de Procurorul General al României se va admite, se va modifica Decizia nr. 1383 din 23 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, se va admite şi recursul pârâtului Consiliului local Timişoara împotriva deciziei nr. 353/A din 14 martie 2002 a Tribunalului Timiş şi se va respinge apelul reclamantei S.C. C.S. SRL Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 353/A din 14 martie 2002 a Tribunalului Timiş şi a deciziei nr. 1383 din 23 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Modifică Decizia nr. 1383 din 23 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Admite recursul pârâtului CONSILIUL LOCAL Timişoara modifică Decizia nr. 353/A din 14 martie 2002 a Tribunalului Timiş şi respinge apelul reclamantei S.C. C.S. SRL Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 18 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 443/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4435/2003. Comercial → |
|---|
