ICCJ. Decizia nr. 4482/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4482/2003
Dosar nr. 8957/2001
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâtul P.E., pentru a se stabili valoarea de patrimoniu a SC U.N.I. SRL Timişoara, respectiv, stabilirea participării fiecărui asociat la crearea acestei valori de patrimoniu, temeiul de drept al cererii fiind art. 111 C. proc. civ.
Pe parcursul procesului, pârâtul a decedat, motiv pentru care au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, P.L. (soţie) şi P.O. (fiica minoră).
În faţa Tribunalului Timiş, unde cauza s-a înregistrat prin declinare de la Judecătoria Timişoara, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul de a se constata că el a avut o contribuţie la cererea fondului SC U.N.I. SRL de 845.801.675 lei, iar pârâtul de 5.955.966 lei, suma de 173.488.519 lei constituind un drept în pretenţie al pârâtului, dar nu a contribuit la formarea patrimoniului societăţii. De asemenea, reclamantul şi-a transformat acţiunea din constatare în realizare.
Tot pe parcursul procesului, la cererea reclamantului, a fost introdusă în cauză pentru a-i fi opozabilă hotărârea, SC U.N.I. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 1978 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Timiş a admis acţiunea precizată, constatând că reclamantul a avut o contribuţie cu fonduri proprii la crearea patrimoniului SC U.N.I. SRL, în sumă de 845.801.675 lei, iar pârâtul P.E. de 5.955.966 lei. A fost obligată pârâta SC U.N.I. SRL la plata sumei de 845.801.675 lei cu titlu de pretenţii.
S-a reţinut de instanţă, după ce se face o analiză a compunerii patrimoniului unei societăţi comerciale în general, a categoriilor de bunuri cuprinse în patrimoniu, printre care capitalul social, a definiţiei acestui capital şi a întregirii acestuia ulterior constituirii, că, în cauză, patrimoniul SC U.N.I. SRL s-a mărit cu valoarea spaţiului construit (comercial) din str. C.T. nr. 94, la realizarea căruia părţile asociate (reclamantul şi pârâtul) au avut contribuţii diferite.
Faţă de expertiza pe care instanţa şi-a însuşit-o, s-a stabilit contribuţiile diferite ale părţilor, aşa cum s-a solicitat de reclamant şi, faţă de precizările făcute de reclamant, a fost obligată societatea comercială pârâtă la plata către reclamant a contribuţiei aduse de acesta.
Apelul declarat de pârâta P.L. a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Timişoara, care, prin Decizia civilă nr. 815 din 26 septembrie 2001, a reţinut că pârâta nu a fost lipsită de dreptul de apărare, iar, pe fond, faţă de referirile generale ale apelantei, că au fost bine stabilite raporturile juridice dintre părţi şi obligaţiile acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta P.L., care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că sunt contradictorii motivele arătate pentru respingerea criticii din apel, legată de lipsirea dreptului la apărare, cu cererile formulate de pârâtă, că s-a schimbat natura juridică a acţiunii din aceea în constatare în acţiune în realizare, astfel că greşit a fost obligată la plată pârâta, societate comercială, şi a fost încălcată legea, neţinându-se seama că atât actele depuse la dosar, cât şi cele care au stat la baza efectuării expertizelor au fost semnate doar de reclamant, neregăsindu-se în evidenţele contabile şi nu au fost aprobate de Adunarea Generală a societăţii, fiind constituite procauza.
Se mai arată în recurs că, în situaţia când se va reţine că în urma precizării reclamantului acţiunea este în realizare, să se constate că nu a fost suficient timbrată.
Se solicită modificarea deciziei şi respingerea acţiunii.
Recursul este nefondat.
Cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că nu este incident în cauză, nerezultând motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pe care se întemeiază Decizia cu precizarea că recurenta raportează aceste prevederi la neacordarea dreptului la asigurarea apărării.
Motivarea instanţei pe acest aspect învederat de pârâtă nu este contradictorie nici cu cererile acesteia şi nici nu este străină de pricină.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., acordarea unui termen pentru asigurarea apărării este o facultate pentru instanţă şi nu o obligaţie, cu atât mai mult, cu cât cauza se afla repusă pe rol după o suspendare în temeiul art. 244 C. proc. civ., pârâta fiind asistată de avocat până la această dată.
Din lectura încheierii de dezbateri din 13 noiembrie 2000, rezultă că pârâta a solicitat termen pentru a-şi formula apărarea şi nu pentru imposibilitatea motivată a apărătorului său de a-i susţine interesele, pentru a se putea, eventual, aprecia asupra cererii.
De aceea, s-a făcut corect aplicarea dispoziţiilor art. 157 C. proc. civ., amânându-se pronunţarea nu pentru un singur termen, în vederea depunerii de concluzii scrise, ci la două termene consecutive, ceea ce pârâta a şi făcut. A se vedea notele ulterioare amânării pronunţării.
Cu alte cuvinte, instanţele s-au conformat dispoziţiilor legale şi nu a lipsit-o pe pârâtă de exercitarea dreptului la apărare.
Afirmaţiile pe care pârâta le face în recurs, în legătură cu etica profesională a apărătorului său, ori contestarea conţinutului concluziilor scrise sunt probleme care nu au fost cu nimic dovedite şi nu erau de competenţa instanţei să le rezolve.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acţiunea în constatare, cum a fost iniţial, a fost transformată în acţiune în realizare, astfel, justificându-se soluţia instanţei de obligare a societăţii comerciale la plata cotei de contribuţie a reclamantului la constituirea patrimoniului societăţii.
Din cele arătate, înseamnă că soluţia nu este consecinţa schimbării de către instanţă a naturii juridice a acţiunii, ci a transformării temeiului de drept al acesteia de către reclamant.
În ceea ce priveşte corectitudinea timbrării acţiunii în realizare, se constată că aceasta nu a constituit motiv de apel, astfel că, din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de fond este irevocabilă faţă de pârâtă, neputând fi invocată pentru prima dată în recurs.
Aceeaşi situaţie se constată şi în legătură cu criticile aduse expertizelor (contabilă şi tehnică) şi anume, că ele n-au constituit motive de apel, nu s-a solicitat de recurentă în apel o nouă expertiză dacă avea de obiectat, susţinându-se pentru prima dată în recurs, deci, trecându-se peste calea de atac a apelului, dar şi acum la modul general, că expertizele au rezolvat totul doar în favoarea reclamantului şi s-a trecut peste obiecţiunile formulate, ceea ce nu este posibil, deoarece recursul nu poate fi exercitat omisso medio.
Faţă de cele arătate, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta P.L., împotriva deciziei nr. 815 din 26 septembrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4346/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4578/2003. Comercial → |
|---|
