ICCJ. Decizia nr. 4640/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4640/2003
Dosar nr. 1012/2002
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.C. P. S.A. Arad i-a chemat în judecată pe pârâţii S.D. şi H.A.C. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună obligarea acestora în calitate de administratori ai S.C. O.R. SRL la plata sumei de 10.576.303.154 lei cu titlu de despăgubiri civile cu motivarea că aceştia au desfăşurat o activitate frauduloasă care a dus la falimentul societăţii pe care au administrat-o şi i-au creat implicit un prejudiciu în echivalentul sumei reclamate.
În drept, a fost invocat art. 124 din Legea nr. 64/1995.
Tribunalul Argeş prin sentinţa nr. 337 din 20 aprilie 2001 a respins ca nefondată acţiunea cu motivarea că probele prezentate de reclamantă nu era suficiente pentru a demonstra nu numai producerea prejudiciului ci şi întinderea şi individualizarea acestuia în raport de persoanele chemate în judecată.
Apelul reclamantei S.C. P. S.A. Arad, declarat împotriva sentinţei nr. 337 din 20 aprilie 2001 a Tribunalului Argeş a fost respins de Curtea de Apel Piteşti, care prin Decizia nr. 583 din 26 noiembrie 2001 a reţinut că atât raportul preliminar de expertiză cât şi raportul de expertiză contabilă întocmit în apel au ajuns la concluzia că nu a fost stabilită în mod cert creanţa reclamantei. A mai reţinut că nu este de natura acestui litigiu să stabilească datoriile societăţii în faliment.
Cât priveşte competenţa, instanţa de apel cu referire la dispoziţiile art. 124 – 127 din Legea nr. 64/1995 a reţinut că litigiul promovat de reclamantă nu este de competenţa judecătorului sindic întrucât a fost pornit pe cale separată de cea a procedurii falimentului.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs, reclamanta S.C. P. S.A. Arad pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
1. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. în argumentarea căruia a invocat prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 64/1995 pentru a susţine că toate procedurile prevăzute de această lege sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului şi sunt exercitate de judecătorul sindic desemnat de preşedintele tribunalului în condiţiile art. 8 din aceeaşi lege.
Critica este nefondată.
Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 64/1995 astfel cum a fost modificată prin OG nr. 38/2002, coroborate cu art. 7 şi art. 8 pe care şi-a întemeiat recurenta prima critică, se referă la procedurile stabilite pentru judecarea şi administrarea falimentului.
În speţă, cererea a fost formulată de către creditoarea P. S.A. împotriva asociatei unice a societăţii debitoare precum şi împotriva soţului asociatei, pentru plata sumei de 10.576.303.154 lei în temeiul art. 124 din aceeaşi lege.
Tribunalul, potrivit art. 124 lit. d) din legea citată poate dispune ca o parte din pasivul societăţii pe acţiuni sau al societăţii cu răspundere limitată, în încetare de plăţi, să fie suportată de membrii organelor de conducere – administratori, directori cenzori, care au contribuit la ajungerea societăţii în această situaţie, pentru faptele expres prevăzute de acest text.
Aceste acţiuni prin care se solicită luarea măsurilor prevăzute de art. 124 pot fi luate de tribunal la sesizarea judecătorului sindic, a creditorilor sau a camerei de comerţ şi industrie.
Prin urmare, interpretarea dată de recurentă art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 64/1994 în ce priveşte judecata acestei cereri este greşită, iar critica nefondată.
2. Cea de-a doua critică neîncadrată de recurentă în nici un motiv de casare conform art. 304alin. (1)-(10) C. proc. civ., priveşte greşita respingere ca prematură a acţiunii motivat de faptul că nu s-a stabilit cu certitudine creanţa.
Recurenta a considerat că răspunderea administratorilor unei firme ajunse în faliment poate fi antrenată şi fără a fi stabilite în mod cert creanţele creditorilor, deoarece art. 125 din Legea nr. 64/1995 arată că reprezentanţii firmei falite răspund până la limita acoperirii tuturor cheltuielilor şi datoriilor firmei falite.
Mai menţionează recurenta că reprezentanţii firmei falite au refuzat să pună la dispoziţia organelor abilitate, actele necesare pentru stabilirea datoriilor firmei aflate în faliment pentru ca astfel să nu poată fi angajată răspunderea patrimonială.
Faţă de argumentele expuse recurenta a considerat că instanţele aveau obligaţia să treacă la soluţionarea în fond a litigiului angajând răspunderea solidară a celor două persoane fizice chemate în judecată.
- Şi această critică este nefondată întrucât art. 124 alin. (2) stabileşte că administratorii, directorii etc. răspund patrimonial faţă de persoanele prevăzute de art. 126 din aceeaşi lege numai dacă se demonstrează existenţa faptelor enumerate de lege.
Din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă că cercetarea penală nu a fost finalizată pentru a se stabili cu certitudine legătura dintre debitul reclamat şi faptele prevăzute de lege, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii cel puţin a asociatei unice nu şi a soţului acesteia aşa cum rezultă din cercetarea efectuată de expertiza contabilă.
Cât priveşte solidaritatea deşi se afirmă că în cauză debitoarea răspunde solidar cu pârâţii chemaţi în judecată, în realitate aceasta nu este parte în proces.
În condiţiile date instanţa de apel a apreciat corect că încă nu sunt elemente pentru angajarea răspunderii părţilor până la stabilirea cu certitudine a faptelor şi a întinderii prejudiciului creat prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la administrarea societăţii (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 87/1994).
2.Prin ultima critică, recurenta s-a referit la dispoziţiile Legii nr. 64/1995 şi a susţinut că societatea debitoare a ajuns în faliment din culpa administratorilor care au decis ce fapte şi acte de comerţ să facă firma, că din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă reaua credinţă a pârâţilor şi, în fine, că tribunalul poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestora în temeiul art. 998 C. civ.
- Şi ultima critică este nefondată, art. 124 lit. d) din Legea nr. 64/1995, modificată, stabileşte că tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul societăţii (S.A. sau SRL) aflată în încetare de plăţi să fie suportată de administratori, directori (etc.).
Aşadar, pentru a stabili ce parte din pasiv se acoperă de persoanele numite de text, dacă sunt îndeplinite celelalte cerinţe privind natura faptelor, trebuie să se cunoască pasivul societăţii debitoare şi ce parte nu poate fi acoperită, aşa încât, şi din acest punct de vedere soluţia criticată este corectă.
Nu poate fi primit nici argumentul referitor la natura acestei acţiuni care poate fi promovată în orice condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale întemeiată pe art. 998 C. civ., câtă vreme, această acţiune este derivată din procedura falimentului, procedură concursală stabilită de legea specială (Legea nr. 64/1995) pe care recurenta însăşi a invocat-o în susţinerea pretenţiilor.
În consecinţă, nefiind motive de modificare sau casare a deciziei pronunţată în apel, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. P. S.A. Arad împotriva deciziei nr. 583 AC din 26 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi26 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 464/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4641/2003. Comercial → |
|---|
