CSJ. Decizia nr. 941/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 941/2003Dosar nr. 2750/200.
Şedinţa publică din 18 februarie 200.
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1084 din 24 iulie 2001 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.M.M. prin mandatar P.E. şi a obligat pe pârâta S.C. A. S.A., sucursala Sibiu, la plata sumei de 6.418,50 DEM sau echivalentul în lei la data executării cu titlu de despăgubiri parţiale şi la 8.000.000 lei cheltuieli de judecată, respingând acţiunea faţă de pârâţii B.V. şi S.C. T. S.A. Sibiu.
Instanţa de fond a reţinut drept justificate pretenţiile reclamantului în calitate de terţ prejudiciat prin accidentul auto produs la 6 ianuarie 2000 din culpa pârâtului B.V. cu autobuzul asigurat de S.C. T. S.A. Sibiu, al cărui angajat este, asigurător fiind S.C. A. S.A., sucursala Sibiu.
Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit pe baza devizului de reparaţie întocmit la 9 octombrie 2000 a constatării daunelor şi devizului de reparaţii întocmite de asigurător, conform prevederilor pct. 9 din Normele cu privire la aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule emise în aplicarea HG nr. 1054/1999.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, prin Decizia nr. 595 din 10 decembrie 2001 a admis recursul declarat de pârâţii S.C. A. S.A. Sibiu, a modificat sentinţa atacată în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la care aceasta a fost obligată la 3.086,25 DM, pentru diferenţa de 3.332 DM fiind obligaţi în solidar pârâţii B.V. şi S.C. T. S.A. Sibiu, redistribuind corespunzător cheltuielile de judecată.
În motivarea deciziei se arată că potrivit estimării făcute de asigurător în baza anexei 2 pct. 14 din HG nr. 1054/1999 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terţilor prin accidente de autovehicule, cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului este de 3.086,25 DM reprezentând valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, cuantum ce nu a fost contestat de reclamant.
Aceasta deoarece potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, despăgubirile ce se plătesc de asigurător nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.
În contra acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare în baza art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susţinând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ele fiind şi vădit netemeinice.
Aceasta deoarece:
1.Societatea de asigurare a calculat în mod corect valoarea autoturismului în conformitate cu HG nr. 1054 din 28 decembrie 1999, în funcţie de preţurile de catalog şi vechime a acestuia, fiind de notorietate publică că un autoturism marca O.K., cu o vechime de 11 ani şi cu 140.658 km. rulaţi avea la momentul producerii accidentului pe piaţa germană o valoare de câteva sute mărci iar nu o valoare de 6.418 DM.
2. Reclamantul nu a făcut dovada achitării efective a costurilor solicitate, cu chitanţă şi factură, conform pct. 9 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 2436/1996 iar nu prin înscrisul intitulat „ofertă".
3.Având în vedere neconcordanţele vădite între evaluarea făcută de pârâtă şi cea înscrisă în ofertă ca şi neconcordanţa între reparaţiile înscrise în „Ofertă", avariile stabilite prin procesul verbal şi nota de constatare întocmită de S.C. A. S.A. se impunea efectuarea unei expertize tehnice auto care să stabilească valoarea prejudiciului efectiv suferit de reclamant, probă pe care instanţa trebuie să o ordone din oficiu conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pârâta S.C. A. S.A. Sibiu a depus întâmpinare prin care solicită admiterea recursului în anulare arătând că deşi instanţa de recurs a obligat-o la 3.086,25 DM, un autovehicul de felul celui avariat costă câteva sute de mărci cel mult 1.000 DM.
Pârâta S.C. T. S.A. a depus şi ea întâmpinare prin care solicită admiterea recursului în anulare arătând că despăgubirea nu a fost corect calculată şi greşit instanţele au asimilat un deviz estimativ (oferta) cu o factură.
Recursul în anulare nu este fondat.
1.Calea extraordinară de atac a recursului în anulare poate fi exercitată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru un număr limitat de motive, prevăzute de art. 330 C. proc. civ.
Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ. pe care s-a întemeiat prezenta cale de atac, Procurorul general poate ataca cu recurs în anulare hotărârile judecătoreşti irevocabile „când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare a cauzei pe fond ori această hotărâre este vădit netemeinică".
Cum recursul în anulare este singura cale de atac extraordinară, cu efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate, care nu poate fi exercitat de părţi, singurul titular fiind Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care, la rândul său, are numai facultatea iar nu obligaţia declarării ei, încadrarea cazurilor concrete în cele patru motive prevăzute de cod se impune a fi foarte riguroasă.
Examinând criticile aduse hotărârilor judecătoreşti atacate în cauza de faţă, se constată însă că acestea nu se încadrează în ipoteza normei prevăzută de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., ele nerelevând o încălcare esenţială a legii care să determine o soluţionare pe fond a cauzei şi nici o vădită netemeinicie.
Astfel, obiectul litigiului l-a format acordarea de despăgubiri rezultate din accident auto, acţiunea reclamantului fiind una mixtă şi împotriva asigurătorului în temeiul Legii nr. 136/1995 şi împotriva persoanelor vinovate de producerea accidentului, conducătorul auto şi respectiv comitentul său în condiţiile dreptului comun.
Niciunde nu se invocă o încălcare a Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România sau ale prevederilor art. 1000 alin. (3) C. civ. şi cu atât mai puţin o încălcare esenţială care să fi determinat o soluţie pe fond.
Ceea ce se critică nu este soluţia de admitere a acţiunii ci aprecierea probelor în stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Or, în condiţiile în care suma la care a fost obligat asigurătorul pârât este chiar suma pe care acesta o avansează prin întâmpinare şi concluzii scrise nu se poate spune că hotărârea este netemeinică şi nicidecum vădit netemeinică.
Cât priveşte exercitarea rolului activ al instanţei în ordonarea unei expertize din oficiu de care părţile nu au înţeles să uzeze trebuie observat că această măsură este la latitudinea judecătorilor care apreciază asupra necesităţii ei în contextul probelor administrate la propunerea părţilor dar cu respectarea celorlalte principii ale procesului civil, în primul rând al disponibilităţii şi al celerităţii care caracterizează procesele comerciale, fără a se substitui în nici un caz obligaţiilor care revin exclusiv părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 93/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 943/2003. Comercial → |
|---|
