Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1314/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1314/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 855/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 887/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1314/2014
Ședința publică de la 4 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTORIULIA C.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1412 din data de 07.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. D. N..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care se învederează instanței că recurenta prin cererea de recurs a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.p.c.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA :
Asupra recursului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 1412/07.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII- Civilă a fost respinsă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamanta DGFPMB - in reprezentarea AFP Sector 6 - sector 2, București, Prof. Dr. D. Gerota, nr. 13 în contradictoriu cu pârâtul D. D. N. - sector 6, București, Jarului, nr. 2, ., ..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamanta DGFP a Municipiului București în reprezentarea AFP Sector 6 a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale la data de 6.06.2013 sub nr_ împotriva pârâtului D. D. N., solicitându-se obligarea acestuia la suportarea pasivului debitoarei ..
În motivarea acțiunii, s-a arătat, în esență, că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități nerentabile, în dauna creditorilor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Paratul nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a reținut următoarele:
Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei și prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art. 138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să facă parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoana juridică, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres și limitativ prevăzute la lit. a-g ale art. 138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, răspunderea fiecăruia dintre conducătorii debitoarei sau persoanele prevăzute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovăție pentru fapta proprie sau fapta comună.
Datorită modului în care legiuitorul a întrebuințat verbele în textul legii (“au dispus”, “în interes personal”, “au făcut”, “au deturnat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, că vinovăția trebuie să îmbrace forma intenției, aceasta nefiind prezumată și trebuind a fi dovedită.
Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, fără să facă dovada săvârșirii de către pârât a faptelor respective.
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 …. judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una din următoarele fapte: … c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăți .
În conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil și cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamanta trebuia să dovedească existența cumulativă a elementelor generale și speciale ale răspunderii patrimoniale.
Instanța a reținut că din conținutul cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul rezulta că reclamanta se rezuma, în general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea răspunderii în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fără să arate în concret care sunt faptele care se încadrează în aceste dispoziții.
Reclamanta nu numai ca nu a făcut dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu a arătat care este legătura de cauzalitate dintre încălcarea unor norme dintr-o lege specială și starea de insolvență a debitoarei.
Săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege și existența unui prejudiciu sunt două dintre condițiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unor persoane în temeiul art. 138.
Instanța a reținut că insolventa a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanelor împotriva căreia a fost exercitată acțiunea în răspundere civila.
Raportul cauzal trebuie să existe între vreuna dintre faptele prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 și starea de insolvență a debitorului, în sensul că prin săvârșirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns în imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
S-a reținut că din cererea formulată nu a rezultat care era raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi săvârșite de către pârât și starea de insolvență a debitoarei.
Ori, în speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare la continuarea activității în interes personal, fără a indica, in concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege.
O condiție esențială pentru angajarea răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. c) din lege, o reprezintă dovada “interesului personal”, în cauză nefiind făcută proba. Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce vădit la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal.
Acuzele aduse pârâtului constând în management defectuos si dezinteres nu au fost fapte sancționate de art. 138 din lege. Jurisprudența nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuzivă a unei exploatări deficitare; urmărirea încasărilor propriilor creanțe; neplata creanțelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiară; neînregistrarea în contabilitate a datoriilor față de buget.
În consecință, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 1412 din data de 07.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă a făcut recurs recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE prin care cere admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, și admiterea cererii instituției sale de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere a . pentru următoarele motive:
Arată recurenta că instituția sa a formulat cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 prin care solicită instanței să dispună suportarea pasivului neacoperit al debitoarei de către ., de către membrii organelor de conducere.
Susține că în motivarea cererii a arătat că în cadrul procedurii lichidatorul judiciar nu a putut identifica bunuri mobile sau imobile prin a căror valorificare să facă posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul de creanțe al debitoarei ..
Mai susține că a arătat că scopul edictării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
Recurenta arată răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei, iar prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență arată că înțelege acele activități care deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Mai arată că din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzută expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Mai învederează că scopul reglementării dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Arată mai departe că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că ,, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’ și ,,va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă’’.
Rezultă, mai arată recurenta, că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă, și în acest sens pentru a evita acumularea unor noi obligații restante,legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Susține că în această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Arată că potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori, conform art. 374 Cod comercial, ,,mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’. Concluzionează că acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană.
Referitor la prejudiciul cauzat instituției sale susține că acest derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Susține mai departe că se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, solicită instanței admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere a debitoarei ., respectiv să dispună suportarea de către pârât a pasivului rămas neacoperit, cu bunurile din averea personală, până la achitarea integrală a obligațiilor restante.
Își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 486 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs expuse și care vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., se constată că nu este fondat.
Recurenta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Curtea consideră că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatului pârât în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Astfel cum a arătat și instanța de fond, răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
În consecință, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu nu poate fi prezumată în cazul răspunderii civile delictuale, sens în care nu pot fi luate în considerare susținerile acesteia potrivit cărora „se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății”.
Totodată, fapta de exercitare de către administratorul societății debitoare a unui management defectuos nu poate constitui motiv de antrenare a răspunderii bazate pe prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât o asemenea faptă nu este incriminată de acest text de lege.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, se constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va fi astfel respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1412 din data de 07.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. D. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 04.06.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
A. P. I. CraiuVirginia D.
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./ 2 ex.
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 1949/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 836/2014. Curtea de... → |
|---|
