Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1692/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1692/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 44819/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1929/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1692/2014
Ședința publică de la 06 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. G.
JUDECĂTOR P. I.
JUDECĂTOR A. M. S. U.
GREFIER C. L.
Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCUREȘTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 5724/03.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. C. .
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au fost prezente.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Curtea constată că s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin 2 Cod de procedură civilă, astfel că reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București – Secția a VI - a Civilă la data de 18.10.2013 reclamantul DGRFP mun Bucuresti în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice sector 3 a solicitat, ca pasivul debitorului rămas neacoperit sa fie suportat de către pârâtul C. C., invocând incidenta art.138 lit.c și d din Legea nr.85/2006.
În motivare, reclamantul a menționat că administratorul societății debitoare a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți și a ținut o contabilitate fictivă ce a dus la dispariția unor documente contabile. Culpa administratorilor pentru neținerea contabilității în conformitate cu legea este prezumată, iar în ceea ce privește raportul de cauzalitate acesta este evident, întrucât nu se poate urmări situația intrărilor și ieșirilor din patrimoniul societății și nici în ce măsură capitalul social cu care a pornit afacerea a fost folosit în scop comercial și pentru obținerea unui profit.
În lipsa oricăror evidențe contabile precum și a actelor justificative care ar fi trebuit să constituie temei pentru înregistrarea contabilă, este firesc că activitatea comercială desfășurată să conducă la insolvența societății.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.138 al.1 lit.c și d din Legea nr.85/2006.
Prin sentința civilă nr. 5724 din 3.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă, s-a respins ca neîntemeiata cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul - sindic a reținut că în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență și/sau a hotărât ca nu este cazul sa introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a)au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b)au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c)au dispus, în interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați;
d)au ținut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e)au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f)au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferința unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare în stare de insolvență.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Ca atare, aceasta forma de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență .
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa.
Prin sentința civila nr. 1054 din 05.02.2013 s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a falimentului împotriva debitoarei.
Raportul prev. de art. 59 din Legea 85/2006 depus la dosar la fila 120, precizează că, întrucât administratorul nu a depus documentele prev. de art. 28 din Legea 85/2006, administratorul judiciar nu poate aprecia cauzele care au dus la apariția stării de insolvență și nici nu poate indica persoanele cărora le-ar fi imputabilă aceasta.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a retinut că derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.
Imposibilitatea de a face față plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Nu a fost indicată în concret nici acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit. c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul a reținut că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speța.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumata, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumata conform art.1082 C. civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovatei și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii în stare de insolvență .
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea în care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Tribunalul a retinut că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulata de către reclamanta DGFP BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA AFP SECTOR 3 împotriva pârâtului CĂRĂMIDA C..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea recursului s-a arătat că prin încheierea din data de 05.02.2013 pronunțata de Tribunalul București - Secția a VII-a Comerciala în dosarul nr._ 12, s-a dispus deschiderea procedurii insolventei împotriva debitoarei S.C. CSV MEDIA ADVERTISING S.R.L.
Urmare notificării lichidatorului judiciar desemnat în cauza, recurenta a înregistrat la grefa instanței cerere de admitere a creanței prin care solicita înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 22.457 lei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fisei sintetice pe plătitor.
Creanța solicitata de ea a fost admisă și înscrisă de către lichidatorul judiciar atât în tabelul preliminar, cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei.
Conform tabelului definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. CSV MEDIA ADVERTISING S.R.L. recurenta are calitatea de creditor majoritar în cauza cu o creanța în cuantum total de 22.457 lei.
Având în vedere că în urma demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar, nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile, astfel încât în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. CSV MEDIA ADVERTISING S.R.L, recurenta în calitate de creditor majoritar, a solicitat instanței să dispună în temeiul art. 138 alin. 1, lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006 obligarea administratorului societății debitoare, în persoana numitului Carămidă C. la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit.
Prin Sentinta Civila nr.5724 din data de 03.06.2014 instanța de fond a respins că neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale pe motiv că, în speță, nu a fost dovedită legătură de cauzalitate între faptele pârâtului și ajungerea societății în stare de insolventa.
S-a apreciat că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedura civila) motiv pentru care a solicitat modificarea acesteia pentru următoarele considerente:
În cauză, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din legea insolventei, deși lichidatorul judiciar a arătat în rapoartele de activitate depuse la dosar că a notificat atât societatea debitoare cât și administratorul acesteia cu privire la obligația depunerii documentelor contabile, fiind astfel încălcate dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ. Ori, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidentelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolventa și a persoanelor ce se fac răspunzătoare de aducerea societății în încetare de plați. În susținere s-au invocat prevederile art. 9 alin. 1 din legea nr. 82/1991 a contabilității, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute la art. 1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată".
Astfel, nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativa a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre aceasta fapta și ajungerea societății în încetare de plați. În acest sens a precizat și faptul că din verificările efectuate a rezultat că reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative în sensul că societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedura fiscala, ale Legii nr. 31/1990 și ale legii contabilitatii.
Răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolventa a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolventa înțelegându-se acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege a rezultat că evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civila obișnuita.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla în încetare de plați și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
În cauza, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plați.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a prevăzut dispozițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arata că "debitorul aflat în stare de insolventa este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolventa este iminenta".
Rezulta că administratorii unei societati comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care aceasta stare este iminenta. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
În aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Chiar și în situația în care starea de încetare de plați a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economica, sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasa chiar și pentru culpa cea mai ușoara a acestora, atâta vreme cât ei sunt niște mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multa diligenta decât propriile lor interese. O societate comerciala nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or, conform art. 374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comertului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisa în executarea lui, culpa ce poate consta atât . și . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie să fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezulta din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normala și în condiții de legalitate a societății.
Curtea verificând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate urmează a respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a respins cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale reținând faptul ca lichidatorul judiciar nu a făcut dovada susținerilor sale.
În ceea ce privește desfășurarea unei activități comerciale, care implica și folosirea bunurilor societății, prezumția legală este aceea că aceasta se desfășoară în folosul și interesul societății, nicidecum al asociatului unic, astfel încât apelantul trebuia să aducă dovezi noi de natură să răstoarne această prezumție legală, aspect care nu a fost realizat.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit.c din legea insolvenței, recurenta a invocat existența unei prezumții judiciare de continuare a activității în interesul asociatului unic, fără însă a aduce un mijloc de probă în sprijinul afirmațiilor sale.
Faptul că societatea debitoare a funcționat în pierdere nu este de natură să dovedească împrejurarea că pârâtă a dispus continuarea activității societății în folosul propriu, în absența unor dovezi certe aduse de către lichidatorul judiciar care să ateste existenta folosului propriu ala pârâtei în continuarea activității.
Simpla calitate a pârâtei de asociat unic și administrator nu este de natură să dovedească îndeplinirea condițiilor impuse de art. 138 alin. 1 lit. c) din legea 85/2006.
La fel; în cazul formei de răspundere reglementată de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d), împrejurarea că ulterior datei de 31.12.2010 societatea nu a mai depus raportările contabile la organele fiscale nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu prevederile legale, câtă vreme lichidatorul judiciar nu a adus dovezi concrete în sprijinul afirmațiilor sale.
Mai mult, recurenta nu dovedește în nici un fel condiția impusă de texul legal, aceea că neținerea unei contabilități în conformitate cu legea să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa, altfel spus nu dovedește existența legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă a pârâtei de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea și ajungerea societății în stare de insolventa.
Pentru aceste motive, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCUREȘTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 3 A FINANTELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr. 5724/03.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. C. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 06 Octombrie 2014
Președinte, G. G. | Judecător, I. P. | Judecător, A. M. S. U. |
Grefier, C. L. |
Red.Jud. G.G.
Tehnored.A.A.
2 ex./16.12.2014
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător – sindic: G. L. D.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Hotărâre din 10-10-2014,... | Contestaţie. Decizia nr. 703/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
