Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 27/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 27/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-01-2014 în dosarul nr. 29067/3/2012/a1
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Decizia civilă nr.27
Ședința publică de la 07 Ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTELILIANA C.
JUDECĂTORMIHAELA I. B. P.
JUDECĂTORGEORGE B. F.
GREFIERFLORENTINA D.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr.5285 din data de 28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. F..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere că recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, a solicitat prin cererea de recurs judecarea cauzei în lipsa sa, conform art.242 alin.2 C.pr.civ., constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă sub nr._ 12/a, creditoarea ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1 prin DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B. a solicitat instantei ca pasivul debitoarei . sa fie suportat de catre paratul P. F. in baza art. 138 lit. c) și d) din Legea 85/2006.
Prin sentința civilă nr.5285 din data de 28.05.2013, Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a respins ca cererea neintemeiata, reținând, în esență, urmatoarele:
Reclamanta nu a dovedit faptele invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre aceste fapte si starea de insolventa a debitoarei.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi fost savarsite de catre parati si starea de insolventa a debitoarei.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, admiterea cererii si obligarea pârâtului să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate in tabelul definitiv consolidat.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod Procedura Civila, recurenta a susținut, în esență, următoarele:
O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorul manifesta dezinteres in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății. Acesta este raportul de cauzalitate intre fapta culpabila a administratorului, constând in nerespectarea si neaplicarea legii, si prejudiciul creat creditorilor prin . societății.
Administratorul avea obligația legala sa solicite aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 si nu sa dispună in interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit persoana juridica in încetare de plați.
Reprezentanții societății debitoare aveau obligația legala sa nu dispună continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plați, societatea înregistrând datorii inca din anul 2006, așa cum rezulta din raportările contabile depuse la organul fiscal, respectiv societatea a încheiat exercițiul financiar cu minus (-) 4.115 lei.
Pe tărâmul răspunderii civile contractuale, culpa este prezumata, iar răspunderea trebuie apreciata in abstracto, cu mai multa rigurozitate, avandu-se in vedere ca s-a acționat in temeiul unui mandat comercial cu caracter oneros, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicata și art. 1540 Cod Civil.
Debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile pentru anii 2006- 2012. Lipsa actelor contabile si neindeplinirea obligațiilor legale creează o prezumție in legătura cu folosirea bunurilor si creditelor societății debitoare de către parat in alte scopuri, lasă sa se inteleaga o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum si de a ascunde patrimoniul fata de creditori; dovedește culpa paratului in ajungerea societății debitoare in incapacitate de plata.
In cauza este dovedita legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a paratului, constând in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății si prejudiciul cauzat creditorilor.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru si a timbrului judiciar in conformitate cu dispozițiile art. 26 alin, 2 din OMJ nr. 760/1999 si cu cele ale art. 229 Cod Procedura Fiscala.
Asupra recursului:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținându-se, în esență, că reprezentantul debitoarei nu a depus declarațiile privind obligațiile fiscale la organul fiscal, nu a prezentat administratorului judiciar documentele prevăzute de art. 28 din Legea insolventei, a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plăți, deși avea obligația de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciara a societății și a manifestat dezinteres în ceea ce privește funcționarea normală a societății.
Față de aceste susțineri, prin prisma ansamblului criticilor invocate prin cererea de recurs, Curtea arată că atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere nu reprezintă o consecință a invocării prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a acestora, în condițiile în care se administrează dovezi privind săvârșirea faptelor invocate, precum și existența legăturii de cauzalitate între săvârșirea faptelor și insolvența societății.
Este adevărat că din faptul nepredării documentelor contabile către lichidatorul judiciar s-ar putea concluziona că societatea, prin administratorul său, nu a ținut contabilitatea, potrivit dispozițiilor legale. Însă, această concluzie reprezintă o prezumție simplă, nefiind completată cu dovezi neechivoce privind săvârșirea cel puțin a uneia dintre cele trei ipoteze ale prevederilor art. 138 alin. d) din Legea nr. 85/2006, precum și a celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale.
Referitor la nedepunerea situațiilor financiare la organele fiscale și neplata datoriilor față de bugetul statului, Curtea arată că acestea reprezintă aspecte care pot fi circumscrise managementului defectuos, însă nu pot fi asimilate faptei prevăzută de art. 138 alin. d din Legea nr. 85/2006.
Totodată, în cauză nu s-a probat interesul personal al pârâtului în continuarea activității, nu au fost indicate și probate modalitatea și perioada de timp in care s-a realizat continuarea activității, precum si faptul că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a pârâtei.
Împrejurarea că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la momentul apariției stării de insolventa nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale, iar exercitarea unui management defectuos nu se poate circumscrie ipotezei reglementată prin dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societăți comerciale, iar imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului.
Nu în ultimul rând, în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între săvârșirea faptelor invocate și insolvența societății.
Referitor la culpa administratorului, Curtea reține că aceasta nu este prezumată, ci trebuie dovedită de către partea interesată, distinct de dovedirea celorlalte condiții obligatorii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Curtea mai arată că doar în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terții, însă această situație nu se regăsește în cauză.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr.5285 din data de 28.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
L. C. M. I. B. P. G. B. F.
GREFIER, F. D.
Red./tehnored.Jud.L.C.
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: I. S.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1370/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
