Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 865/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 865/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 2250/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 486/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 865/2014
Ședința publică de la 07 Aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
JUDECĂTOR I. P.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
*******************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.8586/22.10.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 1 aprilie 2014, intimatul pârât a depus întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 8586/22.10.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârâtul C. G., prin care aceasta solicita atragerea răspunderii pârâtului, întemeiată pe dispozițiile art.138 lit. c din Lg.85/2006 modificată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă la data de 09.02.2012 creditorul DGFP BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA AFP SECTOR 2 a solicitat, ca pasivul debitorului rămas neacoperit sa fie suportat de către pârâtul C. G., invocând incidenta art.138 lit. c din Legea nr.85/2006.
În motivare reclamantul a menționat că sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c din Legea 85/2006 în sensul că asociații societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea societatea la pierderi însemnate.
Deși societatea se afla în încetare de plăți neputând face față datoriilor restante și curente către bugetul de stat, administratorul statutar, conștientizând starea de insolvență vădită în loc să procedeze în temeiul art. 27 din Legea 85/2006 „la formularea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvență în termen de 30 de zile de la data apariției stării de insolvență” a hotărât continuarea activității.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca iar dispozițiile art. 138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorului pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile minime și a obligațiilor în care administratorul manifestă dezinteres total față de îndeplinirea condițiilor minime și a obligațiilor legale care îi reveneau în exercitarea mandatului pentru buna funcționare a societății, dovadă în acest sens fiind ajungerea în insolvență.
Izvorul răspunderii civile are atât sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății le încheie cu societatea). Primează în acest caz calitatea de mandatar a reprezentanților societății, aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale, culpa este prezumată, iar răspunderea trebuie prezumată în abstract, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Administratorul având de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art. 72 din Legea 31/1990 republicată și o răspundere contractuală față de terții păgubiți de societatea ce o reprezintă.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, Legea nr.82/1991.
Tribunalul a încuviințat si administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Conform art.138 din Legea nr.85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență si/sau a hotărât ca nu este cazul sa introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor in urma hotărârii adunării creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a)au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane;
b)au făcut acte de comerț in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c)au dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați;
d)au ținut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea in conformitate cu legea;
e)au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia;
f)au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plăți;
g)in luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferința unui creditor, in dauna celorlalți creditori.
La data de 08.05.2012 pârâtul G. C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată arătând că potrivit Raportului întocmit potrivit art. 59 privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția cauzelor de insolvență s-a concluzionat că „nu au reieșit elemente care să indice culpa vreunei persoane în producerea insolvenței”. Pârâtul a învederat instanței că susținerile reclamantului Administrația Finanțelor Publice sector 2 în legătură cu faptul că nu a solicitat instanței competente supunerea societății dispozițiilor legii privind procedura reorganizării judiciare în termen de 30 de zile nu are nici un fel de temei. Astfel nu se poate invoca o lipsă de diligență ci dimpotrivă o încercare de a salva societatea prin aceea că a creditat-o cu suma de 922.453 lei.
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență.
Ca atare, această forma de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a interes sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolventa.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a reținut că derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Prin Sentința comercială nr.8314 din 15.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței.
Nu a fost indicată în concret nici o acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăți.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul a reținut că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar să se dovedească că acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Răspunderea prevăzută de art.138 din lege nu este o răspundere contractuala în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar în raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumată conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăției și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, si nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către creditorul DGFP BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA AFP SECTOR 2 împotriva pârâtului C. G..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta reclamantăDIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE cauza fiind înregistrată sub același număr unic pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă.
În fapt, recurenta s-a înscris la masa credală a debitoarei, cu suma de 913,864 RON.
Întrucât în rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar desemnat în cauză s-a arătat că societatea nu deține bunuri pentru recuperarea datoriilor, creditorii au hotărât să formuleze cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, prin care administratorul debitoarei să fie obligat la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit.
Prin sentința pe care o recurează, judecătorul-sindic a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de Administrația Finanțelor Publice Sector 2, neținând cont de situația de fapt și de drept care a condus la starea de insolvență a societății debitoare.
Administrația Finanțelor Publice Sector 2 a înregistrat la grefa Tribunalului, cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale împotriva administratorului debitoarei, întemeiată pe dispozițiile art. 138, alin. 1, lit. c din Legea nr. 85/2006.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței comerciale atacată, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimonială a pârâtei mai sus menționată, în calitate de administrator a debitoarei și obligarea acesteia la suportarea pasivului debitoarei cu bunurile din averea personală până la achitarea integrala a obligațiilor societății, conform ultimului tabel definitiv al creanțelor întocmit de către lichidatorul judiciar.
În urma analizării documentelor aflate la dosarul cauzei, instanța de fond, a respins cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului, reținând că prevederile articolului. 138, lit. c din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile în cazul de față.
Învederează instanței faptul că scopul edictării dispozițiilor art. 138, a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla în încetare de plați și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Așa cum rezultă din actele existente la dosar, obligațiile față de creditorul bugetar sunt considerabile, ceea ce dovedește neglijarea cu vinovăție a achitării la termenele legale a taxelor, impozitelor și contribuțiilor legal datorate.
În aceste condiții apreciază că legătura de cauzalitate între faptele pârâtului (constând în exercitarea unui management defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afaceri erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor) este stabilită și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății. însuși faptul că legiuitorul uzează în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată, de verbul "a contribui" și nu de "a cauza" denotă intenția acestuia de a da valoare cauzală si acelor fapte care, deși nu au cauzat direct starea de insolvență, au contribuit la producerea ei.
Întrucât administratorul societății este un mandatar al falitei, iar mandatul acestuia este prezumat a fi cu caracter oneros (conform art. 374 Cod Comercial), activitatea debitoarei trebuie condusă cu mai multă diligență decât propriile interese.
Recurenta consideră că se poate concluziona că răspunderea administratorului societății debitoare este atrasă și datorită culpei cele mai simple a acestuia.
Se creează astfel și legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (nerespectarea dispozițiilor referitoare la ținerea evidentei contabile) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul final al obligațiilor societății debitoare) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile articolului 304 pct. 9 din codul de procedură civilă coroborate cu cele ale Legii nr.85/2006, Legii nr. 82/1991 și Legii nr.31/1990.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea apreciază că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.pr. civ. urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea: ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență- s.n. „, Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății. Afirmarea de către recurentă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din C.civil prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege.
În acest sens, Curtea reține, ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență ( la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, lichidatorul invocând numai lit. c) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorului, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia.
Mențiunile recurentei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun ( care îl constituie legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale ( potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis .>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de recurs, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 ( ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum recurenta nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâtului.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C.proc civ., va respinge recursul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 2 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.8586/22.10.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. R. G. G. I. P.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.
Tehnored.I.N.
2 ex.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: G. L. D.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1596/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
