Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1444/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1444/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2014 în dosarul nr. 6076/3/2012/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1444
Ședința publică de la 26.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. M. G.
JUDECĂTOR – A. A.
JUDECĂTOR – I. P.
GREFIER - L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.913 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul, personal și asistat de Doamna avocat D. O., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că intimatul a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, întâmpinare într-un singur exemplar.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul intimatului solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală. Arată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 din Legea 85/2006 pentru atragerea răspunderii, nefiind specificate nici un fel de fapte, nefiind dovedite legăturile de cauzalitate între fapte și prejudiciu. Susține că recurenta nu a adus nici un argument în plus în susținerea cererii de atragere a răspunderii, ci a reluat aceleași cereri și argumente formulate în fața instanței de fond fără a fi probate.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.913 din 28.01.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulate de către DGFP București în reprezentarea AFP sector 3 împotriva pârâtului M. M..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că prin sentinta comerciala nr._ din 13.11.2012 s-a admis cererea debitorului și . procedura simplificată. A constatat judecătorul sindic că raportul prev. de art. 59 din Legea 85/2006 precizează că analiza a fost efectuată pe baza indicatorilor economici din situațiile financiare din 2005-2007 precum si ultimul bilant depus pentru anul 2007 și concluzionează că din bilanțurile contabile societatea debitoare figura cu imobilizări corporale de 208.389 lei reprezentate de mijloace auto. Se mai arata ca din anul 2009 nu s-au mai depus deconturi de TVA, iar in lipsa documentelor financiar contabile, lichidatorul judiciar nu a putut susține cu elemente si probe suficiente cererea de atragerea răspunderii patrimoniale a paratului. Pârâtul a depus întâmpinare prin care a arătat că de la sfârșitul anului 2009 firma nu a mai funcționat iar o mare parte din actele firmei rămânând la fostul asociat, la departamentul de contabilitate.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic retine ca derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale. Imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Nu a fost indicata in concret nici acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat in speța.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumata, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumata conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a interes sa instituie o prezumție legala de vinovatei si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii in stare de insolvență .
A apreciat judecătorul că în lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, s-a arătat că aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Tribunalul retine ca nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Oricum, in ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului M. M..
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Recurenta expune natura răspunderii reglementate de dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006, intenția legiuitorului prin expunerea faptelor menționate, precum și scopul reglementării dispozițiilor art.138.
Sunt enunțate dispozițiile art.27 din aceeași lege și se arată că formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, chiar și în situația în care starea de încetare de plăți a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică.
Sunt citate dispozițiile art.72 din Legea nr.31/1990 și se arată că acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și 3041 Cod procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
La data de 17.06.2014 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul pârât M. M. prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit.c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu au demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Tot astfel, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimatul-pârât se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin faptul că nu au ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale.
Or, recurenta nu a dovedit că încălcarea acestei obligații legale ar fi determinat apariția insolvenței.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c și d din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 3 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.913 din 28.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 iunie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. A. A. I. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red. Jud.AMG./2 ex.
Judecător-sindic –G. L. D.
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
| ← Contestaţie. Decizia nr. 860/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1737/2014. Curtea de... → |
|---|
