Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 958/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 958/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-04-2014 în dosarul nr. 3331/3/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 958
Ședința publică de la 10.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. M. G.
JUDECĂTOR – A. A.
JUDECĂTOR – I. P.
GREFIER – L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.7888/04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații Ș. A. Robertino și Ș. I. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul Ș. A. Robertino cu datele de identificare consemnate în caietul grefierului de ședință, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că intimații au depus la dosar, prin Serviciul Registratură, întâmpinări în câte două exemplare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul Ș. A. Robertino precizează că intimata Ș. I. M., mama sa, nu s-a putut prezenta în instanță din motive medicale și solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală pentru motivele arătate prin întâmpinare.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.7888 din 4.10.2013, pronunțată în dosarul nr._ 13a1, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea formulată de DGFP București în reprezentarea AFP sector 4 în contradictoriu cu pârâții S. A. Robertino și Ș. I. M., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.
Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.
A apreciat judecătorul sindic că nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
A evidențiat instanța de fond că din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtii au ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtii nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
A concluzionat instanța că, în ceea ce privește obligația pârâtilor de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtii nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii.
În motivarea cererii sale recurenta a arătat că instanța a procedat la soluționarea cererii cu interpretarea greșită a legii, caz prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă. Se subliniază faptul că responsabilitatea pentru manifestarea acestor încălcări ale dispozițiilor legale revine cu certitudine administratorilor și asociaților, față de prevederile art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta ilicită, se face trimitere la dispozițiile art.1 alin.1 și art.5 din Legea nr.82/1991.
Prejudiciul cert s-a stabilit, în opinia recurentei, cu prisosință în cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciară.
Sub aspectul culpei se susține că izvorul răspunderii are sorginte delictuală și contractuală, iar în parcursul desfășurării procedurii de faliment intimații nu au făcut dovada existenței unor cauze care să îi absolve de obligațiile contractuale menționate.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate, se arată că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Consideră recurenta că singurul rezultat previzibil al acestei atitudini este falimentul societății, acesta fiind și raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor.
Apreciază recurenta că instanța a analizat eronat situația de fapt, în cauză fiind probate toate elementele necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților.
În drept au fost invocate dispozițiile art.299 și următoarele din O.G. nr.92/2003.
La data de 04.04.2014 au fost depuse la dosarul cauzei întâmpinări de către cei doi pârâți care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimații-pârâți se fac vinovați de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin faptul că nu au ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale.
Or, recurenta nu a dovedit că încălcarea acestei obligații legale ar fi determinat apariția insolvenței.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
În plus, s-a evidențiat de către asociații pârâți că au dobândit această calitate ca efect al decesului tatălui, respectiv soțului S. A., și nu au fost în măsură să mai desfășoare activitate întrucât starea de sănătate nu le-a permis, împrejurare probată prin actele depuse la dosarul cauzei. De altfel, Curtea constată că situațiile financiare ale societății au fost depuse până în anul 2004, iar începând cu anul 2006 a fost numit lichidator chiar la cererea reclamantei recurente.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4, împotriva sentinței civile nr.7888/04.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații Ș. A. Robertino și Ș. I. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. A. A. I. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red.AMG/2ex
Jud. Fond P. M.
Tribunalul București Secția a VII-a Comercială
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
