Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 982/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 982/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-04-2014 în dosarul nr. 2802/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 300/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 982/R
Ședința publică de la 22 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. M.
Judecător I. C. G.
Judecător R. E. - S.
Grefier M.-A. P.
********
Pe rol judecarea recursului formulat de reclamantul I. M. SPRL - lichidator judiciar al . împotriva Sentinței civile nr.9648/15.11.2013, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât A. I..
Cauza a fost luată pe lista amânărilor fără discuție, în temeiul art. 126 C.proc.civ.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul pârât, prin avocat Oleg L., care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimatul, prin avocat, arată că recursul a fost comunicat la adresa părții și nu la adresa sediului său, deși a fost indicat ca domiciliu ales; arată că solicită termen pentru a formula întâmpinare; arată că sediul procesual ales este în Banul M., nr. 21, ., ., București.
Curtea constată că nu a fost comunicat recursul la domiciliul ales și dă posibilitatea părții să studieze motivele de recurs, lăsând dosarul la ordine.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, a răspuns intimatul pârât, prin avocat Oleg L..
Curtea, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Apărătorul intimatului pârât, solicită, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.
În ceea ce privește nulitatea recursului, invocă faptul că, față de dispozițiile art. 3021 C., cel puțin în ceea ce privește incidența sau neincidența art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, recurenta nu face altceva decât să reia, ad litteram, susținerile din cererea de atragere a răspunderii patrimoniale. Prin urmare, consideră că nu i s-a adus nicio critică hotărârii primei instanțe. În acest sens arată că, atât doctrina, cât și practica procesual civilă au statuat că, chiar și în cazul în care recursul este formulat potrivit dispozițiilor art. 3041 C., acesta trebuie să fie motivat. Arată că, în cauza de față, acesta nu a fost motivat, făcându-se doar o reiterare și o solicitare a rejudecării cauzei în fond.
Referitor la netemeinicia cererii de recurs, solicită ca, în primul rând, să se preia apărările formulate prin concluziile scrise în fața instanței de fond, întrucât se solicită o rejudecare în fond.
Astfel, în ceea ce privește art. 138 alin.1 lit.c din Legea nr. 85/2006, arată că intimatul nu a desfășurat nicio activitate în interes personal și că activitatea, în calitate de administrator, nu a condus la apariția stării de insolvență. În acest sens arată că în anul 2005 asociații debitoarei, inclusiv și administratorii societății, respectiv intimatul A. I. și defunctul B., au desfășurat activități comerciale, respectiv au deschis un punct de lucru în complexul comercial en gros din . participat la o licitație organizată de Compania Națională de Administrație a Forțelor Maritime C., au câștigat un contract, etc….
Susține că dacă ulterior, s-a ajuns în situația în care societatea nu a mai făcut față plăților, s-ar datora conjuncturii economice și nicidecum intenției administratorilor de la acea vreme de a frauda societatea.
Arată că, în primul rând rezultă că este fără putință de tăgadă că reprezentanții au desfășurat o activitate comercială în scopul în care a fost constituită societatea.
În al doilea rând, cu privire la susținerile recurentei referitoare la faptul că atât prin cererea de atragere a răspunderii, cât și prin cererea de recurs aceasta invocă faptul că se prezumă un profit, întrucât mandatul dat ar fi cu titlu oneros, apărătorul intimatei arată că, în realitate, administratorii nu au avut nicio indemnizație de administrator, nici în fapt și nici prin actul constitutiv nu se prevedea o astfel de remunerație.
În al treilea rând, arată că nu s-a făcut dovada intenției intimatului de a frauda societatea sau de a o duce către insolvență. Prin concluziile scrise a arătat că, de fapt, în perioada vizată 2004-2009, intimatul, antrenor de fotbal, fiind plecat mai mult în străinătate, practic, de activitatea propriu-zisă a societății se ocupa celălalt administrator, respectiv B., astfel încât nu i se poate imputa vreo intenție în fraudarea intereselor creditorilor.
În altă ordine de idei, arată că nu s-a făcut legătura de cauzalitate dintre pretinsele fapte ale intimatului care ar fi dus la insolvența societății și un interes personal al acestuia care, de fapt nu a existat. Reiterând, arată că nu rezultă fapta intimatului de a fi dispus în interes personal continuarea unei activități care ar fi dus, în mod vădit, societatea la încetare de plăți, nu reiese care ar fi fost avantajele și nici care ar fi fost acea activitate.
În ceea ce privește dispozițiile art. 138 alin.1 lit.d, învederează că, singura critică pe care recurentul o expune este împrejurarea că „debitorul” nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, și astfel rezultă neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea. Așadar, apreciază că, în fapt, se critică faptul că instanța nu a prezumat că nedepunerea contabilității este o încadrare la dispozițiile art. 138. Cu privire la acest aspect opinează că ar trebui dovedit faptul că, pe de o parte, nu s-a ținut contabilitatea, ceea ce nu s-a dovedit, că neținerea contabilității ar fi dus la determinarea stării de insolvență, ceea ce nu a fost dovedită.
Mai mult decât atât, arată că ceea ce trebuie reținut în fapt este că acele debite către cei 3 creditori sunt dinaintea anului 2007, perioadă în care societatea a înregistrat toate actele contabile la registrele fiscale. Deci starea de insolvență nu a apărut ca o pretinsă neținere a contabilității, întrucât, în 2009, societatea a fost cesionată către o terță persoană care a devenit și administrator. Prin urmare, apreciază că nu poate fi reținută fapta că neținerea contabilității ar fi dus la starea de insolvență.
Mai susține că recurentul îi impută o faptă străină intimatului, respectiv faptul că nu ar fi predat actele societății. Cu privire la acest aspect arată că nici nu avea cum să predea actele societății dacă din mai 2009 nu mai era administrator și nici asociat la acea societate.
Precizează că, în susținerea apărărilor în combaterea cererii introductive de instanță și, implicit, a recursului, a făcut o sinteză a Curții de Apel București. A făcut trimitere la 9 hotărâri judecătorești în care, mare parte, sunt chiar ale acestui complet de judecată, în care instanța a statuat că nu se creează o prezumție a săvârșirii unei fapte în ipotezele prevăzute de art. 138. Nu se poate vorbi despre o prezumție a faptului că, dacă nu s-ar fi predat anumite înscrisuri, atunci, automat, aceasta ar fi generat aplicarea dispozițiilor art. 138. Mai învederează că tot Curtea de Apel a reținut faptul că împrejurarea că asociații nu au predat lichidatorului documentele este un fapt ulterior declanșării procedurii insolvenței.
Conchizând, solicită, în principal, anularea recursului, și în secundar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu mențiunea ca instanța de control judiciar să aibă în vedere concluziile scrise formulate în fața instanței de fond în care a făcut trimitere și la practica judiciară a instanței de fond.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Reclamantul I. M. SPRL a formulat cerere de atragere a raspunderii patrimoniale impotriva pârâților B. V. și A. I., aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VII-a Civilă, sub nr._, solicitându-se obligarea pârâților la suportarea pasivului societății debitoare ..
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă prin sentința civilă nr. 9648/15.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale modificată formulată de reclamanta I. M. SPRL –în contradictoriu cu pârâtul A. I., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul - sindic a reținut că pentru angajarea raspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, in sarcina membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale (existenta unui prejudiciu; o fapta ilicita a unei persoane; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a persoanei si prejudiciu; fapta ilicita sa fi fost comisa cu una din formele de vinovatie). Pe langa conditiile generale, art. 138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere: persoanele care au savarasit faptele ilicite trebuie sa faca parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoana juridica, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului.
Faptele ilicite savarsite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevazute la lit. a-g ale art. 138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, raspunderea fiecaruia dintre cooducatorii debitoarei sau persoanele prevazute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovatie pentru fapta proprie sau fapta . modului in care legiuitorul a intrebuintat verbele in textul legii (“au dispus”, “in interes personal”, “au facut”, “au deturnat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, ca vinovatia trebuie sa imbrace forma intentiei, aceasta nefiind prezumata si trebuind a fi dovedita.
Reclamantul si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. c si d din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parat a faptelor respective.
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 …. judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una din urmatoarele fapte: … c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plat. d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea .
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul rezulta ca reclamantul se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamantul nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unor persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parat si starea de insolventa a debitoarei.
Or, in speta, reclamanta, a facut doar afirmatii generice referitoare la continuarea activitatii in interes personal, fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) si d) din lege.
O conditie esentiala pentru angajarea raspunderii pentru fapta prevazuta de art. 138 lit. c) din lege, o reprezinta dovada “interesului personal”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Acuzele aduse paratului constand in management defectuos nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploartari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
Fapta prevazută la art.138 lit d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a facut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar decat o parte din actele prevazute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevazut de art.35 din lege, ori ca nu a depus raportările contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta creditoare nu a facut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul I. M. SPRL - lichidator judiciar al ., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii și obligarea pârâtului la suportarea întregului pasiv al debitoarei.
În motivare a arătat că, contrar celor reținute de prima instanță, nu a făcut, cu privire la art. 138 lit. c doar aprecieri teoretice ci a arătat și prin raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin.1 din Legea nr. 85/2006 că sunt incidente aceste dispoziții pentru că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit debitoarea la încetare de plăți.
A arătat că societatea înregistrează datorii începând cu anul 2005 în cuantum de 63.237 lei; că a încheiat anul 2005 pe pierdere, nemaiavând disponibil pentru îndestularea creanțelor, se afla în încetare de plăți. Pe cale de consecință, administratorii aveau și trebuiau să aibă cunoștință de starea de incapacitate a societății chiar dacă în anul 2005 situația incapacității de plată era prezumată, continuarea activității determinând majorarea creanțelor existente.
Deși administratorii aveau obligația să solicite deschiderea procedurii de insolvență, conform art. 27 din Legea nr. 85/2006 au hotărât continuarea activității în vederea obținerii unui profit personal, provenind din remunerația obținută pentru îndeplinirea funcției de administrator .
Administratorii au cesionat în 10.07.2009 părțile sociale către A. R., fiind de notorietate că pe numele acestei persoane au fost cesionate mai mult de 100 de firme cu datorii având ca scop fraudarea creditorilor și sustragerea de la atragerea răspunderii.
Cu privire la incidența dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 a criticat considerentele instanței potrivit cărora, împrejurarea că debitorul nu a depus actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 și toate raportările contabile la organele fiscale nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Citând o opinie a jurisprudenței, a solicitat ca, în recurs să nu se reține acest aspect pentru că jurisprudența este în sens contrar. Deși a cunoscut starea de faliment, administratorul nu a depus actele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, refuzul constituie o prezumție relativă de neținere a contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea debitoarei în încetarea de plăți.
În drept au fost menționate dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., art. 77, 138 lit. c, d din Legea nr. 85/2006.
Analizând excepția nulității recursului, excepție invocată de intimat, prin apărător, la termenul de judecată din data de 22.04.2014 Curtea reține următoarele:
Conform art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Tot astfel, art. 303 alin.1 C. proc. Civ. arată că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Contrar susținerilor intimatului, prin reprezentant, recursul formulat este motivat și nu se impune anularea acestuia întrucât recurentul a motivat în fapt și în drept cererea. Astfel, a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii și obligarea pârâtului la suportarea întregului pasiv al debitoarei arătând că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 și a arătat, pe larg care sunt motivele pentru care a criticat sentința și pentru care a solicitat să nu se rețină aspectele reținute de instanța de fond.(f.3, 4 dosar recurs)
Pentru aceste considerente Curtea constată că recursul este motivat în sensul art. 3021 C. proc. civ., astfel că excepția nulității este neîntemeiată urmând să fie respinsă ca atare.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenței,” În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte(…)
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
Potrivit art. 129 alin.1 C.proc.civ. teza finală, părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, (…) să își probeze pretențiile și apărările.
Astfel, conform textului legal menționat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială; pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ.: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
Contrar susținerii recurentului, Curtea reține că prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolvență.
În aceste condiții Tribunalul a reținut în mod corect că în cauză nu există elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006, acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe acest text de lege având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale a societății cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor.
În ceea ce privește critica adusă sentinței raportat la dispozițiile art. 138 alin.1 lit.c Curtea constată susținerile recurentului neîntemeiate pentru următoarele considerente:
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare la continuarea activității în interes personal fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitoarei (în perioada 2004-2008(f.56 dosar Tribunal)) nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe mai presus de orice îndoială.
Existența mențiunii sumei de 63.237 lei reprezentând datorii într-un bilanț din anul 2005 ( cu 7 ani înainte de data deschiderii procedurii) nu poate fi reținută ca făcând dovada continuării activității debitoarei în interesul personal al pârâtului.
De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
Susținerea recurentului potrivit căreia cesionarea părților sociale de pârât către A. R. a avut ca scop sustragerea de la răspundere și fraudarea creditorilor, întrucât este de notorietate că pe numele acestei persoane au fost cesionate mai mult de 100 de firme, nu va fi reținută întrucât în cauză nu s-a dovedit incontestabilitatea faptului considerat notoriu și cunoașterea sa de un număr mare de persoane, situația conexă care susține prezumția.
Curtea reține, sub aspectul faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006, că justificarea folosită de recurent, în susținerea acestei fapte, respectiv aceea dată de art. 28 din Legea nr. 85/2006, nu poate fi apreciată dincolo de funcția sa circumstanțială.
Împrejurarea că la dispoziția lichidatorului judiciar nu au fost puse documentele contabile nu valorează proba neținerii contabilității, a sustragerii sau a distrugerii acestor documente, ci cel mult pot prezuma aceste împrejurări, prezumție insuficientă însă, câtă vreme nu este realizată proba concretă a autoratului și legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu-instalarea stării de insolvență ca efect al neținerii contabilității ori al distrugerii ei.
Astfel, dispoziția legală arată că răspunderea patrimonială a persoanelor enumerate se antrenează dacă acestea, prin faptele descrise de ele au contribuit la producerea prejudiciului, provocarea stării de insolvență reiterând principiul de bază potrivit căruia nici o răspundere nu poate fi angajată în lipsa identificării tuturor elementelor răspunderii civile în mod cumulativ, natura juridică a răspunderii administratorului fiind aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru acestea considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul I. M. SPRL - lichidator judiciar al ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I. M. SPRL - lichidator judiciar al . împotriva Sentinței civile nr.9648/15.11.2013, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât A. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Aprilie 2014.
Președinte, M. P. | Judecător, C. G. I. | Judecător, E.-S. R. |
Grefier, M. A. P. |
Red. Dact.M.P.
06.06.2014
Ex.2
Judecător sindic: Z. M.
Tribunalul Bucuresti Sectia a VII-a - dosar nr._
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1235/2014. Curtea de... → |
|---|
