Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 2022/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2022/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 18406/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2709/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2022/2014
Ședința publică de la 12 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. F. I.
Judecător C. N. I.
Judecător R. A. V. S.
Grefier L. V. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 în contradictoriu cu intimatul-pârât D. G. împotriva sentinței civile nr.8300/14.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ /a1.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. Curtea dispune lăsarea dosarului la a doua strigare.
La a doua strigare nu se prezintă părțile. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2014 pe rolul Tribunalului București sub nr. _ reclamanta DGFP mun. București a solicitat instituirea răspunderii patrimoniale a pârâtului D. G..
În motivare a arătat că nedepunerea actelor contabile în conformitate cu art. 28 din Legea nr.85/2006 lasă să se prezume relativ că nu a fost ținută legal ținută contabilitatea, dar și legătura dintre această faptă și insolvența debitoarei. Societatea debitoare nu a depus după august 2006 declarații și deconturi TVA, între 30.06.2006 și 2011 nu a depus bilanțuri contabile. Pârâtul a dispus continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți deși societatea avea datorii încă din 2006, pârâtul nu a respectat art. 27 din Legea nr. 85/2006, iar art. 138 lit. c sancționează exact acest lucru. Din lipsa bilanțului din 31.12.2006 rezultă că pârâtul a folosit bunurile și valorile debitoarei în interes personal. Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 răspunderea administratorilor se supune regulilor de la mandat, deci este suficientă cea mai ușoară culpă. În drept a invocat art. 138 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul nu a depus întâmpinare.
Prin sentința nr. 8300/14.10.2014 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Conform art.138 din Legea nr.85/2006, in cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență si/sau a hotărât ca nu este cazul sa introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor in urma hotărârii adunării creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane; au făcut acte de comerț in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați; au ținut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea in conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul întârzierii încetării de plăți; in luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferința unui creditor, in dauna celorlalți creditori. Răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare in stare de insolvență. Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa. Insă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență. Ca atare, aceasta formă de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala. Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa. Simpla indicare a faptei astfel cum este prevăzuta de art.138 al.1 lit. a din lege nu este suficientă, trebuind să se arate și să se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite și cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor. Din Raportul întocmit potrivit art. 59 privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția cauzelor de insolvență (fila 251) a rezultat că societatea debitoare nu funcționează la sediul declarat la ORCB și nu mai desfășoară activitate, lichidatorul judiciar nu a intrat în posesia documentelor societății. D. constatarea faptului ca debitorul avea înregistrate in contabilitate anumite active imobilizate/ stocuri/disponibilități bănești/creanțe nu duce in mod automat la concluzia că acestea au fost însușite de administrator, in lipsa probării efective a acestui aspect. Este necesar sa se probeze in concret care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost folosite, cum au fost folosite acestea in fapt si cine a folosit in aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizării lor. Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a interes sa instituie o prezumție legala de vinovatei si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii in stare de insolenta. Este necesar sa se probeze in concret care creanțe nu au fost recuperate si cine a beneficiat de aceste sume de bani. Ca atare, judecătorul-sindic constată că nu s-a probat fapta ilicita, formularea unor afirmații generice nefiind de natura să suplinească dovedirea în concret a faptei ilicite. Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic retine că derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale. Imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului. Nu a fost indicată in concret nicio acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plați. Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale. Tribunalul reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normala a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006. Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Împrejurarea că nu au fost depuse la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu s-au depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate. Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuală operand doar în raporturile administratorului statutar cu societatea. Prin urmare, culpa pârâtului nu este prezumată conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale. Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat aceasta fapt, în perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această fapta ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicita”.
Împotriva acestei sentințe la data de 03.11.2014 a declarat recurs reclamanta, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 12.11.2014.
În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele: documentele de la art. 28 nu au fost depuse, societatea debitoare nu a depus după august 2006 declarații și deconturi TVA, între 30.06.2006 și 2011 nu a depus bilanțuri contabile, societatea avea datorii încă din 2006, nu s-a depus bilanțul din 31.12.2006, deci pârâtul a folosit bunurile și valorile debitoarei în interes personal nu a fost respectat art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului de față instanța reține următoarele:
Recursul este identic cu acțiunea.
Nici în acțiune nici în recurs nu se face cu adevărat o motivare a incidenței art.138 lit. a. Simpla afirmație că din nedepunerea bilanțului din 31.12.2006 rezultă că pârâtul a folosit bunurile și valorile debitoarei în interes personal nu poate constitui o motivare în fapt și în drept a incidenței art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006 pentru că nu face nicio delimitare faptică a unei acțiuni specifice folosirii în interes propriu a bunurilor și valorilor societății de către pârât, ci doar se reia textul de lege. În atare condiții nu se poate reține ca motiv de recurs greșita apreciere asupra incidenței acestui fundament, cât timp nici nu se poate reține că acest fundament stă la baza acțiunii introductive de instanță.
Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține recurenta raportându-se la art. 72 din Legea nr.31/1990, normă care cuprinde o trimitere la contractul de mandat. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt recurenta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâților, cât timp ea nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi. Pe de altă parte așa cum arată art. 73 lit. c din Legea nr. 31/1990, solidaritatea administratorilor pentru neținere contabilității este față de societate, iar nu față de creditori. Regula nu poate fi extinsă și în favoarea creditorilor deoarece nu există niciun fundament unei astfel de interpretări „coroborate” cu prevederile Legii nr.82/1991.
Mai trebuie arătat că art. 138 nu dispensează pe recurenta-reclamantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale, cum eronat afirmă recurenta, deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din conții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței.
În ceea ce privește continuarea activității societății care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți în interes personal, instanța nu poate reține existența acestei fapte în circumstanțele cerute de lege. Singurele aspecte faptice concrete invocate de către recurentă sunt nerespectarea de către pârât a art. 27 din Legea nr.85/2006 în condițiile în care societatea avea datorii încă din 2006, adică a obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul ivirii sau iminenței stării de insolvență a societății a cărei activitate o conduceau.
În primul rând trebuie subliniat că această obligație revine reprezentantului legal al debitoarei (adică de principiu administratorului statutar). Or nici în dosarul întocmit pentru acțiunea formulată în baza art. 138, nici măcar în dosarul de insolvență nu s-a făcut dovada că pârâtul a fost administratorul debitoarei în 2006 deoarece nu s-au depus niciun fel de relații ORC privitoare la debitoare! Cum sarcina probei revine reclamantei (iar nu instanței) rezultă că nu se poate reține răspunderea pârâtului pentru nedeclararea insolvenței în 30 de zile de la instalare.
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea și aici trebuie reafirmat că obligația de ținere a contabilității și, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, de predare a actelor contabile către administratorul judiciar sau lichidator revine tot administratorului statutar al societății debitoare în calitatea sa de reprezentant legal. Cum nu a fost dovedit că în perioada 2006-2011această calitate a fost deținută de către pârât (nefiind depuse relațiile ORC), cum sarcina acestei probe revenea reclamantei, rezultă că nu se poate reține răspunderea pârâtului pentru neținerea contabilității conform art. 138 lit. din Legea nr.85/2006.
Față de cele expuse mai sus, recursul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 în contradictoriu cu intimatul-pârât D. G. împotriva sentinței civile nr.8300/14.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ /a1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Decembrie 2014
Președinte, G. F. I. | Judecător, C. N. I. | Judecător, R. A. V. S. |
Grefier, L. V. V. |
Red. G.F.I. 2 ex./20.02.2015
Jud. fond. G. L. D.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
