Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Hotărâre din 21-02-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2014 în dosarul nr. 62374/3/2011/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._ 12/a1
DECIZIA CIVILĂ NR.566
Ședința publică de la 21 februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta M. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 6191 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a București, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul T. L. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Curtea constată că nu sunt probe noi de administrat și apreciind cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr.6191 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamantul M. B. în contradictoriu cu pârâtul T. L. B..
In motivare, s-a retinut ca societatea debitoare a fost înființată în anul 2008, având drept obiect de activitate baruri și alte activități de servire a băuturilor, pârâtul devenind asociat și administrator la 05.10.2009, iar la 30.03.2010 are loc mutarea sediului din A. în București.
După deschiderea procedurii insovenței, lichidatorul judiciar nu a putut intra în posesia actelor contabile, sediul societății nemaifiind funcțional, iar administratorul neputând fi găsit, astfel încât a analizat bilanțurile contabile depuse de către debitoare la organele fiscale, constatând faptul că ultima raportare financiară datează anul 2009.
Masa pasivă a debitorului se ridică la 63.320 lei, cea mai mare parte a acesteia fiind constituită din amenda de 50.000 lei aplicată în anul 2010 de către M. București prin Primar.
Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.
Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art.998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art.138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat pe de o parte dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Din perspectiva săvârșirii faptei prevăzute de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal.
În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, nu se poate reține săvâșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat anterior 70% din valoarea pasivului o constituie amenda aplicată în anul anterior deschiderii procedurii.
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu s-a dovedit.
Reclamanta a invocat incidența dispozițiilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, care presupune săvârșirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară acte contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Potrivit art. 27 alin 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art.196 alin. 1 și art.73 alin 1 din Legea nr. 31/1990, administratorilor le incumbă obligația ținerii unei evidențe contabile în conformitate cu dispozițiile legale.
Încălcarea acestei obligații poate fi de natură a conduce la angajarea unor diferite forme de atragere a răspunderii, care includ răspunderea penală sau contravențională.
Spre de deosebire de astfel de tipuri de răspunderi, care nu implică în mod obligatoriu dovedirea unui prejudiciu, în condițiile în care s-a considerat de legiuitor că fapta prin ea însăși prezintă un grad de pericol social suficient pentru a fi sancționată în acest mod, din punct de vedere al răspunderii civile reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006, este necesar a se dovedi nu numai săvârșirea faptei, respectiv neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, ci și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv cauzarea sau accentuarea stării de insolvență a societății, fapt nedovedit de probele administrate în cauză.
În ceea ce privește faptele prevăzute de art.138 lit a și e din Legea nr. 85/2006, respectiv utilizarea bunurilor societății în interes personal sau al altei persoane și detunarea activelor sau mărirea fictivă a pasivului, creditoarea nu a adus niciun fel de argumente de fapt în susținerea incidenței acestor dispoziții care să poată fi supuse analizei instanței.
Impotriva acestei sentinte, la data de 25.09.2013, reclamantul M. București a formulat recurs, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si pe fond admiterea cererii formulate.
In motivare, se arata ca sentința nr. 6191/18.06.2013 este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. De asemenea, sunt incidente si dispozitiile art.304 pct. 8 Cod Pr Civ (instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia).
Motivându-și soluția, instanța arată că nu pot fi reținute dispozițiile art.138 lit. c din lege întrucât nu au fost arătate concret în ce constă faptele culpabile săvârșite de către pârâte și care ar fi cauzat starea de insolvență a societății, în cauză nefiind dovezi privind existența unor fapte culpabile care să contribuie la aducerea societății în stare de încetare de plăți.
Din rapoartele de examinare întocmite si depuse de către lichidatorul judiciar cu privire la activitatea debitoarei, a rezultat neîndoielnic faptul că în prezenta cauză este incidență angajarea răspunderii administratorului societății debitoare în conformitate cu dispozițiile art.138 lit.a, c, d si e din Legea nr. 85/2006.
Astfel, așa cum reiese și din rapoartele de examinare întocmite de către lichidatorul judiciar, administratorul societății debitoare a fost notificat în condițiile legii privind obligațiile ce îi reveneau ca urmare a intrării în faliment a societății debitoare, conform dovezilor existente la dosarul cauzei.
Mai mult decât atât, din raportul lichidatorului judiciar numit in cauza, reiese in mod indubitabil ca starea de insolventă se datorează unei politici manageriale defectuoase si continuării unor activități ce duceau in mod vădit la starea de încetare a plaților si la starea de insolventă. Art.138 lit. a si lit e din Legea 85/2006 prevede că răspunderea intervine și în cazul în care administratorii au folosit bunurile sau creditele debitoarei in interesul propriu sau a deturnat sau ascuns o parte din activul debitoarei. De asemenea, din probatoriul administrat în dosarul de faliment, reiese faptul că administratorul societății nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si lipsa de preocupare, managementul defectuos, care a dus în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți iar acest fapt a fost evidențiat în tot cursul procedurii falimentului în rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar.
Art. 138 lit. c din Legea 85/2006 prevede că răspunderea intervine și în cazul în care administratorii au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți.
Se consideră neîntemeiată motivarea instanței potrivit căreia nu a fost probată întrunirea ipotezelor art. 138 lit. c Legea nr. 85/2006 atât timp cât, deși din actele contabile reiese că societatea se afla în stare de insolventă, pârâtul a dispus continuarea activității debitoarei, perioada în care debitele au crescut.
Se mai sustine ca instanța, deși reține că societatea a avut activitate ce a dat naștere la pierderi, consideră că nedepunerea cererii pentru declanșarea procedurii insolvenței nu implică vinovăția pârâtului.
Insa, o parte însemnată din debitul datorat recurentei a fost înregistrat tocmai în perioadă în care pârâtul deși cunoștea starea vădită de insolventă a debitoarei a dispus continuarea activității în detrimentul institutiei.
Potrivit legii, natura juridică a răspunderii administratorilor pentru aplicarea art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului (art. 72 -73 din Legea nr. 31/1990 republicată).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respective contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.
Totodată, art. 5 din același act normativ se prevede că "persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească situații financiare anuale".
în conformitate cu dispozițiile articolului 10 alin. 1 din același act normativ, "răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective" .
Aceleași dispoziții sunt reiterate și de Legea nr. 31/1990 republicată, art. 73 alin. 1 prevăzând că "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere". Corecta ținere a acestor registre cerute de lege include atât modul în care sunt întocmite acestea cât și obligația de a le înregistra la organele abilitate.
În conformitate cu dispozițiile art. 185 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, „Consiliul de administrație, respectiv directoratul, este obligat ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună la registrul comerțului copii (...) ale situațiilor financiare anuale, însoțite de raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari, precum si de procesul-verbal al adunării generale, în condițiile prevăzute de Legea contabilității nr. 82/1991."
Potrivit principiilor dreptului civil, fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
În cauza, inacțiunea constă în nerespectarea dispozițiilor legale privind obligația solicitării a declarării stării de insolventă în termen de 30 zile de la apariția acesteia, în special, în nerespectarea prevederilor Legii nr. 85/2006, iar faptul că administratorii societății debitoare, deși cunoșteau situația debitoarei, a dispus continuarea activității, în detrimentul creditorilor, creează o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina acestuia.
Astfel, în raport cu cele expuse mai sus, se consideră neîntemeiată motivarea instanței potrivit căreia cererea formulată în conformitate cu dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu este probată cu privire la faptele săvârșite de pârâții administrator.
În drept, se invoca dispozițiile art. 27 alin. l, și art.138 din Legea nr.85/2006.
În conformitate cu art.242 alin 2 Cod Pr Civ, se solicita judecarea și în lipsa.
In ceea ce privește timbralul, se precizează că, în conformitate cu art.17 din legea nr 146/1997, acțiunile formulate de către instituțiile publice sunt scutite de taxa judiciară.
In dovedire, se solicita proba cu: înscrisuri și orice alte probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Intimatul nu a depus intampinare.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Asupra recursului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondata calea de atac, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. a), c), d) si e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la insolventa iminenta, respectiv nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea, nedepunand copii dupa situatiile financiare la Oficiul Registrului Comertului si la Ministerul Finantelor Publice.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul recurs, recurenta face referire la dispozitiile art 72 din Legea nr. 31/1990 cu privire la raporturile contractuale dintre administrator si societatea pe care o reprezintă.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul -administrator al societatii falite nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Conform art 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, poate fi atrasa raspunderea patrimoniala a persoanelor din conducerea unei societati in insolventa, daca au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
Astfel, fapta ilicita trebuie sa constea in utilizarea unor bunuri apartinand societatii in folosul personal direct sau indirect al paratului-intimat.
In cuprinsul cererii de recurs, creditoarea a facut referire la art 138 lit a din legea nr 85/2006, fara insa a se motiva in ce consta aceasta fapta ilicita, respectiv ce bunuri apartinand societatii au fost folosite de paratul-intimat. In plus, trebuie dovedit ca aceasta folosire s-a facut in interesul personal al paratului.
Or, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca intimatul-parat a procedat, in interes personal, la utilizarea numitor active ale debitoarei si ca aceasta a condus persoana juridica la încetarea de plați, producand sau contribuind la starea de insolvență.
Răspunderea membrilor din conducerea societatii nu trebuie apreciată „in abstracto”, neputandu-se prezuma faptul ca activele ar fi fost folosite in interesul personal al lor.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Chiar daca administratorul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că pârâtul-intimat nu a depus situatile financiare la organele prevazute de legea nr 31/1990, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a ținut o contabilitate fictivă, ca a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca acestea ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simplul fapt ca paratul nu a transmis documentele financiare Oficiului registrului comertului sau organului fiscal, chiar daca este o obligatie legala, nu este suficient pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada existentei dublei contabilitati sau nerespectarii dispozitiile legale la intocmirea actelor contabile, precum si a legaturii de cauzalitate dintre aceste actiuni si insolventa societara.
Sustinerea recurentei in sensul ca dezinteresul fata de indeplinirea conditiilor minime de functionare a societatii a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe. Recurenta pleaca de la premisa ca nedepunerea declaratiilor fiscale de catre administrator semnifica tinerea unei contabilitati fictive sau ilicite, insa aceasta este rezultatul unei simple prezumtii. Desi printre mijloacele probatorii se enumera si prezumtiile, acestea, in cazul in care nu sunt legale (adica instituite de lege, ceea ce este cazul in speta, intrucat Legea nr 85/2006 nu reglementeaza o astfel de prezumtie), trebuie să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea (art 1203 Cod Civil). Astfel, instanța trebuie sa porneasca de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi. In speta, faptele cunoscute ar fi existenta unei contabilitati fictive sau tinerea nelegala a actelor contabile, insa acestea trebuie dovedite, nefiind suficiente simplele presupuneri sau afirmații ale reclamantului, intrucat acestea nu pot conduce la nasterea prezumției.
In ceea ce priveste incidenta prevederilor art 138 lit e din Legea nr. 85/2006, aceasta fapta ilicita se refera la ascunderea unor bunuri ce alcatuiesc activul societar sau marirea debitelor societatii in mod fraudulos.
Sub acest aspect, Curtea nu poate avea in vedere acest temei, nefiind precizat de recurenta si cu atat mai putin dovedit ce bunuri au fost deturnate/ascunse de catre parat si daca acestea apartineau societatii.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatului, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. și art.8 din Legea nr.85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta M. BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr.6191 din 18 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a București, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul T. L. B., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. L. Z. D. V. D. M.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud.ZAL/25.03.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: I. M. G.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1711/2014. Curtea de... → |
|---|
