Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1017/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1017/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 28575/3/2013/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1017
Ședința publică din data de 13.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, împotriva sentinței civile nr. 4917 din 13.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. G. V. C. și S. G..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-pârât S. G. V. C., prin avocat R. B., cu împuternicire avocațială nr._/2014 la fila 10 din dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu intimatul-pârât S. G. s-a restituit la dosar cu mențiunea „destinatar decedat”, după care,
Curtea pune în discuție motivul de ordine publică, raportat la încălcarea dispozițiilor art.401 alin. 2 N.C.P.C., respectiv nulitatea hotărârii pentru nesemnarea minutei de către judecător.
Curtea acordă cuvântul asupra recursului și asupra chestiunii invocate din oficiu de către Curte.
Intimatul-pârât, prin avocat, arată că din perspectiva acestui viciu, referitor la nesemnarea minutei de către judecător, lasă la aprecierea instanței soluția. Solicită instanței respingerea apelului, ca neîntemeiat, să mențină ca legală și temeinică sentința nr. 4917/13.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă. Arată că în cererea de apel formulată, apelanta D.G.R.F.P. nu face nicio critică, nu aduce motive de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței apelate, își fundamentează în continuare în mod greșit cererea pe dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1991, fără să ia în considerare că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere specială, patrimonială, care împrumută fizionomia răspunderii civile patrimoniale de drept comun, la care Legea insolvenței adaugă niște condiții speciale pentru angajarea răspunderii. Nu este dovedită în niciun fel de către D.G.R.F.P. continuarea activității și interesul personal al intimatului cu privire la o astfel de potențială conduită pe care Legea insolvenței o incriminează. Apelanta nu demonstrează niciuna dintre condițiile răspunderii civile delictuale.
Având în vedere că nu sunt în prezența unei răspunderi civile contractuale, nu este prezumată existența niciuneia dintre condițiile acestei răspunderi. Cu privire la prejudiciu, D.G.R.F.P. nu arată în niciun fel în ce costă prejudiciul, cum ar fi fost acesta săvârșit de către intimat. Prejudiciul, conform aprecierilor din practica judiciară, dar și din doctrină, constă în starea de insolvență, în principal și în subsidiar în așa-zisa imposibilitate a creditorului de a-și recupera creanțele. În cazul de față datoriile societății au fost înregistrate în timpul în care aceasta își desfășura activitatea operațională, până la apariția cauzelor care au generat starea de insolvență. Datoriile societății nu rezultă dintr-o așa-zisă continuare a activității.
Cu privire la fapta ilicită aceasta constă în continuarea în interes personal a unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți. Cu privire la continuarea activității, arată că activitatea societății a fost condusă de domnul S. G., care a fost și administrator. Domnul S. G., care era fiul lui, care este intimat în această cauză, nu a condus activitatea în fapt. Toate contractele, situațiile financiare, facturile, ale societății au fost semnate de domnul S. G., iar pe data data decesului acestuia, activitatea nu a mai fost continuată.
Ceea ce reproșează apelanta în acest dosar cu privire la continuarea activității este nereal, pentru că însuși administratorul G. S., care nu era nici măcar un administrator de fapt, era desemnat, avea calitatea din punct de vedere formal, nu a avut nicio legătură cu societatea, a fost cel care a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenței, conformându-se prevederilor art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Cât privește interesul personal, ca o condiție specială, cerută de Legea insolvenței, pentru angajarea răspunderii, instituită de art. 138, D.G.R.F.P. București nu a arătat în niciun fel în ce ar fi constat interesul personal al domnului S. G. de a continua activitatea societății. Nicăieri nu există nicio probă care să dovedească acest aspect, de care ține îndeplinirea altor condiții, respectiv vinovăția, pentru că în absența interesului personal, răspunderea instituită de art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea insolvenței, nu poate exista, pentru că ceea ce legea vine să sancționeze este conduita membrilor organelor de conducere, care, prevalându-se de personalitatea juridică distinctă a societății, își procură, protejează sau apără un interes personal în detrimentul creditorilor sau al societății.
Ceea ce D.G.R.F.P. București menționează în cererea de apel sunt numai afirmații generale, referitoare la faptul că domnul S. G. ar fi dispus continuarea activității în interes personal. Se pune întrebarea unde este acest interes personal și cum poate fi dovedit, în condițiile în care arată că și în raportul lichidatorului judiciar asupra cauzelor care au condus la încetarea de plăți nu a fost identificată săvârșirea niciuneia dintre faptele prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care administratorul S. G. este cel care a cerut aplicarea procedurii simplificate de faliment, respectând în totalitate prevederile art. 27. După decesul tatălui său, societatea nu a mai continuat în niciun fel activitatea.
Cu privire la existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și starea de insolvență, aceasta trebuie dovedită. Jurisprudența Curții de Apel București este în sensul că nu există o prezumție de culpă în persoana membrilor organelor de conducere, astfel încât toate condițiile cerute de lege, inclusiv legătura de cauzalitate, trebuie dovedite, iar cu privire la vinovăție, care îmbracă forma intenției, fiind vorba de fapte frauduloase, de acțiuni frauduloase, prezumate de Legea insolvenței, arată că această condiție nu este îndeplinită în niciun fel, administratorul S. G., formal, este cel care, după decesul tatălui său, a cerut insolvența societății și aplicarea procedurii simplificate. Prin urmare, consideră că D.G.R.F.P. București nu a dovedit în niciun fel îndeplinirea condițiilor speciale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalite și vinovăția, pentru a se angaja într-un fel răspunderea, motiv pentru care solicită instanței respingerea apelului, menținerea sentinței apelate, ca legală și temeinică; fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.4917 din 13.05.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului S. G. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată în baza art.138 din Legea nr.85/2006 în contradictoriu cu pârâtul S. G. V..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii.
Se reține de către judecător împrejurarea potrivit căreia condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate: existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor); săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006; existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor; fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență.
În opinia judecătorului de fond, consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență.
Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat.
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Din analiza probatoriului administrat în cauză, instanța constată că reclamanta-creditoarea nu a probat săvârșirea de către pârâtul S. G. a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelDirecția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 14.08.2014.
Apelanta reclamă incidența dispozițiilor art.466 și urm. din codul de procedură civilă și motivează, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legă să nu dispună continuarea unei activități care duceau în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență. Sunt citate dispozițiile art.27 din Legea nt.85/2006 și art.72 din Legea nr.31/1990 și se subliniază faptul că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art.466 din Codul de procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
La termenul de judecată din 13 noiembrie 2014 Curtea, din oficiu, a invocat ca motiv de ordine publică nulitatea hotărârii în raport de încălcarea dispozițiilor art.401 alin.2 din Codul de procedură civilă.
Analizând hotărârea atacată, din perspectiva respectării dispozițiilor art.401 alin.2 din Codul de procedură civilă, dar și prin prisma motivelor de apel formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Curtea reține următoarele:
Cu caracter premergător Curtea evidențiază împrejurarea potrivit căreia analiza sa va cenzura, cu prioritate, respectarea dispozițiilor art.401 alin.2 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art.401 alin.2 minuta, sub sancțiunea nulității hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către judecători și, după caz, de magistratul-asistent, după care se va consemna într-un registru special, ținut de grefa instanței.
Din cercetarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că înscrisul aflat la fila 138 dosar fond, reprezentând minuta întocmită de judecător cu prilejul deliberării, nu este însușit prin semnătură.
În aceste condiții, nu se poate concluziona că rezultatul deliberării este reprezentat de conținutul acestui înscris. Totodată, dispozițiile legale anterior enunțate prevăd în mod expres sancțiunea nulității ce afectează nemijlocit actul de procedură, fiind astfel incidente prevederile art.174 alin.1 și art.178 alin.1 din Codul de procedură, astfel încât Curtea va constata că în cauză se aplică dispozițiile art.480 alin.2 și 6 din Codul de procedură civilă, hotărârea fiind afectată de nulitate în integralitatea sa.
D. urmare, instanța de control judiciar va admite apelul, va anula în tot sentința ce face obiectul căii de atac și va rejudeca pricina, urmând să procedeze la analiza tuturor chestiunilor date spre cenzurare instanței de fond la termenul din data de 13 mai 2014; totodată, Curtea, în analiza a cărei expunere va fi cuprinsă în considerentele ce urmează, va avea în vedere și aspectele criticate pe calea apelului de către reclamantă.
Cu referire la excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului S. G., instanța constată că la fila 40 dosar fond se află copia certificatului de deces al numitului S. G., care consemnează ca și dată certă a decesului acestui pârât 2 iunie 2012. În aceste condiții, Curtea reține că la data formulării cererii introductive 23.01.2014 acest pârât era decedat, fiind lipsit de capacitate de folosință. În consecință, instanța apreciază că excepția formulată în cauză este întemeiată, motiv pentru care va proceda la admiterea acesteia, urmând ca acțiunea introdusă împotriva acestui pârât să fie respinsă pentru lipsa capacității procesuale de folosință.
Cu referire la fondul cererii îndreptate împotriva pârâtului S. G. V. C., Curtea evidențiază că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Reclamanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, reclamanta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, reclamanta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență. În acest context, se impunea ca reclamanta să probeze că pârâtul a determinat continuarea activității sociale doar pentru satisfacerea unui interes personal. Or, actele dosarului probează că pârâtul este cel care a solicitat deschiderea procedurii simplificate, iar în ceea ce privește cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență, acestea sunt de natură obiectivă, determinate în special de criza economică ce a afectat puternic domeniul de activitate al debitoarei.
Simplele aserțiuni ale reclamantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.249 Cod procedură civilă, iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește susținerile reclamatei potrivit cărora răspunderea administratorului trebuie apreciată în raport de mandatul său comercial cu societatea, Curtea ține a evidenția împrejurarea potrivit cu care natura juridica a răspunderii administratorului societății poate fi una contractuala atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, în condițiile în care mandatul este cuprins in actul constitutiv sau hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului. Or, în cauză, reclamanta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtului din acest mandat.
D. in raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator sa o reprezinte si sa o angajeze in relatiile cu terti, situație ce nu se regăsește în cauză.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina pârâtului săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit.c) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că acțiunea este neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 4917 din 13.05.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. G. V. C., CNP_, cu sediul ales pentru comunicarea deciziei la „B., G. și Asociații” S.C.A. din București, ., ., sector 1 și S. G., decedat, cu ultimul domiciliu în S., .. 32, ., ., jud. Prahova.
Anulează sentința în tot și rejudecând:
Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului S. G..
Respinge cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul S. G. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul S. G. V. C..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. M. G. M. M.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/5 ex/12 decembrie 2014.
Jud. Fond S. I.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 771/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 582/2014. Curtea de... → |
|---|
