Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1411/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1411/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2014 în dosarul nr. 32751/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1411
Ședința publică de la 20 iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A. G. S.
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2221 din 27 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. T. P..
Dezbaterile în recurs au avut loc în cadrul ședinței publice din data de 13 iunie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art.260 Cod procedură civilă, și pentru a da posibilitate apărătorului intimatului să depună concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru astăzi, 20 iunie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Prin sentinta civila nr. 2221 din 27 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 în contradictoriu cu pârâtul M. T. P..
In motivare, s-a retinut ca paratul a comis fapte prevazute la art 138 din lege, insa, in speta, nu a fost dovedit de catre reclamanta raportul de cauzalitate dintre asa zisele fapte ilicite ale pârâtului si starea de insolventa a societatii, respectiv prejudiciul cauzat creditorilor.
Din actele si lucrarile dosarului nu s-a putut dovedi fapta ilicita concreta si modalitatea in care a fost savarsita si folosul personal obtinut de pârât.
Savarsirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua conditii necesare, dar nu suficiente, pentru a putea fi antrenata raspunderea patrimoniala a unei persoane.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre faptele prevazute la art 138 alin 1 si starea de insolventa prin savarsirea unor fapte de catre debitor care sa determine starea de insolventa, ceea ce in speta nu s-a dovedit.
Impotriva acestei sentinte, la data de 28.03.2014, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, a formulat recurs, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si pe fond admiterea cererii formulate si obligarea paratului M. T. P. sa suporte pasivul societății debitoare.
In motivare, se arata ca, prin incheierea de ședință din data de 29.11.2012 pronunțata de Tribunalul București - Sectia a Vll-a Comerciala in dosarul nr._ 12, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență reglementate de legea 85/2006, împotriva debitorului M. T. P. și a fost desemnat în calitate de administrator judiciar practicianul C.I.I.V.Kihaia.
Urmare notificării de deschidere a procedurii, instituția a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea în tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 39.937 lei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului conform fișei sintetice pe plătitor.
Creanța solicitată de instituție a fost admisă și înscrisă de către lichidatorul judiciar atât în tabelul preliminar cât și în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei depus la dosarul cauzei.
Conform tabelului definitiv al obligațiilor debitoarei ..R.L., instituția are calitatea de creditor unic înscris la masa credală cu o creanță în cuantum de 39.937 lei, creanță ce reprezintă peste 90% din total masa credală.
În urma demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar și a răspunsurilor primite de la instituțiile abilitate, rezulta ca, in patrimoniul debitoarei, nu au fost identificate bunuri, astfel încât în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrisă în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei mai sus menționată, motiv pentru care vă solicităm să dispuneți obligarea administratorului societății, numitului M. T. P. la suportarea întregului pasiv rămas neacoperit.
Prin Sentința Comerciala nr. 2221/27.02.20 14, instanța a respins ca neîntemeiata cererea de atragere a răspunderii personale patrimoniale pe motiv ca, în speța, nu a fost dovedita legătura de cauzalitate intre faptele paratului si ajungerea societății in stare de insolventa.
Se apreciaza hotărârea instanței de fond lipsita de temei legai, fiind data cu aplicarea si interpretarea greșita a legii (art. 304 pct 2 Cod procedura civila).
In speța, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art 28 din legea insolventei, deși lichidatorul judiciar a arătat in rapoartele de activitate depuse la dosar ca a notificat atât societatea debitoare cat si administratorul acesteia cu privire la obligația depunerii documentelor contabile, fiind astfel încălcate dispozițiile exprese ale art.35 din același act normativ. Or, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar in imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidentelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolventa si a persoanelor ce se fac răspunzătoare de aducerea societății in încetare de plați. In susținere invocam dispozițiile art. 9 alin. 1 din legea nr. 82/1991 a contabilității, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora "documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute la art. 1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată".
Astfel, nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativa a neținerii contabilității in conformitate cu legea si a legăturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si ajungerea societății in încetare de plați. In acest sens precizam si faptul ca din verificările efectuate rezulta ca reprezentanții legali ai debitoarei nu si-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative in sensul ca societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal in conformitate cu dispozițiile Codului de procedura fiscala, ale Legii nr. 31/1990 si ale legii contabilității.
Se mai învedereaza ca răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului inregistrat de societatea debitoare este o răspundere civila delictuala speciala care intervine in situația in care faptele administratorilor au cauzat starea de insolventa a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociaza actiunii sau omisiunii delictuoase a conducatorilor ei. Prin activitati ce duc in mod vadit la starea de insolventa se intelege acele activitati care, desi prejudiciaza patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate in mod constant si voit de membri organelor ce conducere.
Se mai arata ca, prin faptele enumerate de art 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor un mijloc procedural prin care sa isi poată recupera creantele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art 138 din Legea nr 85/2006.
Se considera că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legată să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest sens, în vederea realizării acestui deziderat legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că „debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență” și „va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă”.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat”, iar, conform art.374 Cod comercial, „mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului”. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se creează astfel legătura de cauzalitate intre fapta ilicită a asociaților societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul ca a continuat sa mai funcționeze desi pierderile din afacerile societății erau iminente) si prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezulta din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) si consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății.
În drept, se invoca dispozițiile art. 304 pct. 9 si 304 indice 1 Cod procedura civila, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei, si ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările si completările ulterioare.
Prezentul recurs este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, in conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu OUG 80/2013 privind taxele de timbru.
In caz de imposibilitate de prezentare, se solicita respectuos judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art.242 alin.2 din Codul de procedură civilă.
Intimatul nu a depus intampinare, ci concluzii scrise, ca urmare a amanarii pronuntarii, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Asupra recursului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondata calea de atac, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la insolventa iminenta si nu s-a adresat instantei pentru a solicita aplicarea legii insolventei, respectiv nu a depus actele prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul recurs, recurenta face referire la mandatul comercial si la prezumtia de culpa in sarcina paratilor.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul –administrator nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței in termen de 30 zile de la data aparitiei starii de insolventa, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Chiar daca administratorul/asociatul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că pârâtul-intimat nu a depus actele prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a ținut o contabilitate fictivă, ca a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca acestea ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simplul fapt ca nu au fost predate documentele contabile si fiscale lichidatorului judiciar sau organului fiscal, chiar daca este o obligatie legala, nu este suficient pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada existentei dublei contabilitati sau nerespectarii dispozitiile legale la intocmirea actelor contabile, precum si a legaturii de cauzalitate dintre aceste actiuni si insolventa societara.
Sustinerea recurentei in sensul ca dezinteresul fata de indeplinirea conditiilor minime de functionare a societatii a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe. Recurenta pleaca de la premisa ca nedepunerea documentelor prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006 sau a declaratiilor fiscale de catre administrator semnifica tinerea unei contabilitati fictive sau ilicite, insa aceasta este rezultatul unei simple prezumtii. Desi printre mijloacele probatorii se enumera si prezumtiile, acestea, in cazul in care nu sunt legale (adica instituite de lege, ceea ce este cazul in speta, intrucat Legea nr 85/2006 nu reglementeaza o astfel de prezumtie), trebuie să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea (art 1203 Cod Civil). Astfel, instanța trebuie sa porneasca de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi. In speta, faptele cunoscute ar fi existenta unei contabilitati fictive sau tinerea nelegala a actelor contabile, insa acestea trebuie dovedite, nefiind suficiente simplele presupuneri sau afirmații ale reclamantului, intrucat acestea nu pot conduce la nasterea prezumției.
Sub aspectul afirmatiei in sensul ca nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la tinerea contabilitatii rezulta din nedepunerea actelor contabile prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006, aceasta nu poate fi primita. Curtea are in vedere ca dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce nepredarea documentelor contabile prevazute art. 28 din legea nr 85/2006 presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatului, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2221 din 27 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. T. P., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20.06.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. M. L. Z. D. V. D. M.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud. AMLZ/24.07.2014
Nr.ex.: 2
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte - judecător-sindic: E. R.
| ← Contestaţie. Hotărâre din 06-11-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
