Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1545/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1545/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-09-2014 în dosarul nr. 6308/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 1497/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.1545/R/2014
Ședința publică de la 15 septembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: A. S. V.
JUDECĂTOR: S. G. N.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr.3495 din 21.03.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. L. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 3495 din 28.03.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a Vll-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3 împotriva pârâtului M. L..
În motivarea sentinței, instanța a reținut că răspunderea administratorului pentru ajungerea societății în încetare de plați este strict limitată de art. 138 din legea 85/2006 la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol.
Se invoca de către creditorul AFP sector 3 săvârșirea de către pârât, în calitate de reprezentant al societății, a faptei de a nu fi ținut contabilitatea conform prevederilor legale, prevăzută de art. 138 lit. d, motivat de împrejurarea nedepunerii raportărilor contabile la organul fiscal competent.
Evidența contabilă, așa cum este reglementată de Legea 82/1991 se referă la registrele contabile și situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor declarații cu privire la obligațiile de plată către bugetul de stat ce au doar rolul de a stabili cuantumul obligațiilor de plată și care sunt supuse unor sancțiuni distincte și care în niciun caz nu pot favoriza ori cauza ajungerea societății în stare de insolvență.
Este adevărat că prin nedepunerea actelor prevăzute de art. 28 din legea 85/2006, în special a celor contabile, se poate deduce că administratorul nu a ținut contabilitatea debitoarei, însă potrivit art. 149 din aceeași lege, dispozițiile acesteia se completează cu cele ale codului de procedura civilă, în măsura compatibilității lor.
Faptul nedepunerii actelor contabile la dosarul cauzei nu echivalează obligatoriu cu faptul neținerii contabilității. În conformitate cu prevederile art. 138 din legea 85/2006, instanța poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în încetare de plați să fie suportată de către membrii organelor de conducere dacă aceștia prin activitatea lor culpabilă au determinat (cauzat) societății debitoare starea de încetare de plați, însă în cauză nu s-a dovedit faptul contribuției, adică legătura de cauzalitate între contribuția administratorului și starea de insolvență.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fața judecații, iar simpla calitate a pârâților, de administrator, respectiv de asociat, nu atrage, în mod necesar, răspunderea patrimonială, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidențelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după probarea în concret a elementelor specifice răspunderii civile.
Însă, din probele administrate în cauză, raportat la considerentele expuse, nu se poate reține săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. d din lege în sarcina pârâților. Chiar și în situația în care nedepunerea actelor arătate ar echivala cu neținerea contabilității conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că fapta nedepunerii declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul statului a condus (sau cauzat) starea de insolvență a debitoarei. De asemenea, răspunderea pârâților nu se poate atrage dacă nu a fost formulată cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
Așadar, răspunderea reglementată de art. 138 din legea 85/2006 are o natura juridică delictuală, cu un caracter special, iar această formă a răspunderii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 998 – 999 Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția, circumscrise condițiilor speciale avute în vedere de legea insolvenței.
Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru aceasta răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se poate atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt ca nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării.
Sub acest aspect, trebuie precizat că susținerea reclamantului-creditor în sensul că se prezumă raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul constând în starea de insolvență este neîntemeiată.
În consecință, nu se poate reține în sarcina pârâtului fapta prevăzută de art. 138 din legea nr. 85/2006.
Cât privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 138 lit. c din legea 85/2996, judecătorul sindic a reținut că potrivit acestei dispoziții se poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitoarei în aceasta situație prin aceea ca au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Astfel, nu este suficient ca administratorul societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuie probată și împrejurarea că pârâtul ar fi dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, fapt neprobat în cauză.
De altfel, legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății, numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Cazurile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii administratorului sunt limitative, iar motivele generice invocate de creditor nu se încadrează în dispozițiile art. 138 lit. c din legea 85/2006.
De altfel, nu orice deficiență de natură managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii organelor de conducere, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.
În consecință, nu sunt elemente care să poată fi încadrate în situațiile prevăzute de art. 138 lit. c din legea 85/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii pârâților.
În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele:
Conform tabelului definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. Door"s Classen Distribution S.R.L. recurenta are calitatea de creditor majoritar cu o creanță în cuantum total de 57.784 lei.
În urma demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar și a răspunsurilor primite de la instituțiile abilitate rezultă că în patrimoniul debitoarei nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile, astfel încât în speță nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. Door"s Classen Distribution S.R.L., motiv pentru care a fost promovată această acțiune.
Răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelegem acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate in mod conștient si voit de membrii organelor de conducere.
În speță, societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din Legea insolvenței, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ.
Or, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la încetarea de plați. În susținere, s-au invocat dispozițiile art. 9 alin. 1 din legea nr. 82/1991 a contabilității, potrivit cărora "documentele oficiale de prezentare a situației economico-financiare a persoanelor prevăzute la art. 1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată".
Astfel, nedepunerea de către debitoare a tuturor actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativa a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre aceasta fapta și ajungerea societății în încetare de plați. Din verificările efectuate rezultă că reprezentanții legali ai debitoarei nu și-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative în sensul că societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, ale Legii nr. 31/1990 și ale Legii contabilității.
Răspunderea organelor de conducere ale societății este atrasă în strânsă legătură cu nedepunerile culpabile ale documentelor sus-menționate, omisiune vădit imputabilă acestora mai cu seama cu cât aceștia, în calitatea lor de mandatari ai falitei, erau ținuți să-și ducă la îndeplinire mandatul prin manifestarea unei diligențe superioare chiar și celei depusă în susținerea propriilor interese.
Scopul reglementării dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c, în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală sa nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că "debitorul aflat în stare de insolventa este obligat sp adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care aceasta stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
În aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat" or, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in .Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpa ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie sa fie întreprinsă de o anumită persoană).
Conform art. 73 alin (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările si completările ulterioare, "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere", aceasta fiind o obligație esențială a mandatarului ce rezultă din contractul încheiat cu persoana juridică.
Din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 rezulta implicit ca răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar în aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisa pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
Se creează astfel și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale și a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plați) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 si 3041 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Simpla continuare a unei activități nerentabile nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal. Acuzația adusă pârâtului privind managementul defectuos nu este sancționată de art. 138 din lege.
Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta, are calitatea de creditor, deci terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtului prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.
Prin urmare, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr. 3495 din 21.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. L. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 septembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR A.S. V. S.G. N.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./22.09.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte: S. O.
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 1750/2014. Curtea de Apel... | Contestaţie. Decizia nr. 1744/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
