Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 773/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 773/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 18731/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 332/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.773/R/2014
Ședința publică de la 17 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: M. C. S.
JUDECĂTOR: A. S. V.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4, împotriva Sentinței civile nr.9822 din 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul C. R. A. T..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că recurenta-creditoare a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 9822 din 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a Vll-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Administrația Finanțelor Publice Sector 4, prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva pârâtului C. R. A. T..
În motivarea sentinței, instanța a reținut că, datorită condițiilor de fond și de formă instituite de legea insolvenței pentru angajarea răspunderii administratorului statutar în caz de insuficiență a activului îi conferă acesteia un caracter special care doar împrumută unele caracteristici ale răspunderii civile delictuale de drept comun.
Această răspundere civilă delictuală specială poate fi activată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar insuficiența activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiva. Caracterul special al acestei răspunderi este definit prin următoarele coordonate: dimensiunea și caracterul prejudiciului; caracterul limitativ al faptelor ilicite care pot da naștere acestui prejudiciu și răspunderi; subiectele prin care se manifestă calitatea procesuală activă; legătura de cauzalitate inedită dintre fapta imputată și starea de insolvență.
Apoi, ajungerea societății în stare de insolvență justifică o răspundere patrimonială a administratorilor potrivit teoriei riscului profit. Când societatea a ajuns în stare de insolvență, este firesc ca administratorului să i se atribuie povara datoriilor, fiindcă acolo unde a existat cândva un avantaj, trebuie să fie recunoscută și o obligație.
Cu privire la incidența art. 138 lit. d din lege, potrivit căruia fapta delictuală constă în ținerea unei contabilități fictive, în dispariția unor documente contabile sau în ținerea unei contabilități contrar legii, se poate arăta următoarele: această faptă ilicită se poate săvârși prin una din modalitățile: ținerea unei contabilități fictive ce constă în înregistrarea cu intenție, a unor date eronate în contabilitatea falitei de natură să inducă în eroare adevărata situație financiară a debitorului cu scopul de a sustrage debitoarea de la controlul fiscal al statului și implicit de a frauda creditorii, ascunderea unor documente contabile cât și prin distrugerea lor pentru a denatura situația financiară a debitorului; c) neținerea contabilității în conformitate cu prevederile Legii 82/1991 privind contabilitatea și care impune conducerea contabilității proprii, respectiv contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune conform specificului activității, în partidă dublă și cu întocmirea situațiilor financiare anuale pentru a oferi o imagine fidelă a poziției financiare, a performanței financiare și a eficienței activităților desfășurate, respectiv pentru determinarea obligațiilor fiscale și financiare către stat și terțele persoane cu care debitoarea s-a implicat în circuitul civil.
Administratorul are obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în condițiile legii în materie, iar dacă sunt mai mulți administratori aceștia sunt solidar răspunzători pentru modul in care au ținut evidența contabilă, iar această obligație rezidă din prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991.
Dar nedepunerea actelor contabile prevăzute de art. 28 din lege nu duce neapărat la dovedirea faptei delictuale prev. de art. 138 lit. d, pentru că din modul în care este formulat textul de lege se are în vedere fapta intențională, care trebuie dovedită și nu prezumată, pentru că nedepunerea situațiilor financiare poate constitui și contravenție așa cum prevăd art. 41 alin. 2 lit. e, f din legea nr. 82/1991.
Această faptă delictuală trebuie raportată la activitatea desfășurată de debitor și la modul cum a fost sau nu înregistrată în contabilitatea debitoarei.
Activitatea debitoarei, care a fost ruinătoare dacă debitorul a ajuns la încetare de plăți se putea evidenția din fișa sintetică pe plătitor și care are regimul juridic al unui titlu executor.
În cauză nu s-a arătat ce activități a desfășurat debitorul și dacă omisiunea de a înregistra aceste activități are legătură de cauzalitate cu debitorul ajuns în stare de insolvență, ci s-au făcut numai referiri teoretice la fapta din reglementările art. 138 lit. d din lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii.
În motivarea recursului, recurenta a apreciat hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Din actele dosarului rezultă că acumularea datoriilor la bugetul de stat constituie cu siguranță unul dintre motivele pentru care debitoarea a ajuns în încetare de plăți.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. d), în sensul că, atâta timp cât nu au fost găsite sau predate documentele contabile, rezultă că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea.
În conformitate cu art. 11 din Legea contabilității, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului. Or, în cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată conform art. 1082 C.civ., raportat la art. 138 lit. d din Legea 85/2006.
Legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul arătat în ce privește funcționarea normală a societății și prejudiciul creat creditorilor prin neplata datoriilor.
Întrucât administratorul societății este un mandatar, iar mandatul acestuia este prezumat cu caracter oneros, răspunderea acestuia este atrasă și pentru cea mai simplă culpă.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Totodată, recurenta a apreciat că motivarea instanței de fond este eronată sub aspectul dispozițiilor invocate, acestea neavând incidență în speță.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, reclamanta nu a explicat și dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea și starea de insolvență a debitoarei. Nici prin cererea de recurs, recurenta nu a adus explicații suplimentare, rezumându-se la simple susțineri în sensul că această legătură există prin chiar săvârșirea faptei ilicite.
Împrejurarea că, în fapt, pârâtul nu și-a respectat obligația de a ține contabilitatea în conformitate cu dispozițiile legale în materie nu duce automat la incidența textului de lege invocat, în lipsa dovedirii condiției existenței legăturii de cauzalitate.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtei prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.
În consecință, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4, împotriva Sentinței civile nr.9822/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul C. R. A. T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR M.C. S. A.S. V.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./01.04.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 74/2014. Curtea de... → |
|---|
