Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 972/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 972/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-04-2014 în dosarul nr. 4764/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.972
Ședința publică de la 11 aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva Sentinței civile nr.8020 din 9 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar a fost depusă prin Serviciul Registratură din partea intimatului întâmpinare, în două exemplare.
Curtea, constatând că nu sunt probe noi de administrat, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 8020 din 9 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 în contradictoriu cu pârâtul D. G..
In motivare, s-a retinut ca, pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu, o faptă ilicită a unei persoane, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu, fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție). Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul a fost administratorul debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acesta le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)-g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art.138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamantul creditor a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității și la omiterea, cu știință, de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciară a societății îndată ce a observat că societatea se află în iminentă încetare de plăți, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art 138 lit.c) sau d) din lege. Calitatea pârâtului de asociat și administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit.c)și d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe. De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență;
Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul creditor nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe; în orice caz, fiind o faptă ulterioară deschiderii procedurii, nu mai avea cum să cauzeze starea de insolvență a debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul creditor nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, nu este intrunita niciuna din ipotezele prevăzute de lit.d) a art.138 din lege.
La data de 27.12.2013, Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, a formulat recurs împotriva Sentinței Civile nr. 8020 din 9 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care solicita admiterea recursului, modificarea sentinței recurate si pe fond admiterea cererii formulate si obligarea paratului D. G. sa suporte pasivul neacoperit.
In motivare, se arata ca, urmare notificării de deschidere a procedurii de faliment, instituția a formulat cerere de admitere a creanței prin care a solicitat înscrierea in tabelul obligațiilor debitoarei cu suma de 2.116 iei reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat ai statului conform fisei sintetice pe plătitor.
Creanța solicitata de instituție a fost admisa si înscrisa de către lichidator judiciar atât in tabelul preliminar cat și in tabelul definitiv ai obligațiilor debitoarei depus la dosarul.
Conform tabelului definitiv al obligațiilor debitoarei S.C. CONCORDE DG & .., instituția are calitatea de unic creditor in cauza, cu o creanța in cuantum total de 2.116 lei.
In urma demersurilor efectuate de lichidatorul judiciar si a răspunsurilor primite de la instituțiile abilitate, rezulta ca in patrimoniu debitoarei nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile, astfel încât, in speța, nu a fost posibila recuperarea creanțelor înscrise in tabelul definitiv al obligațiilor debitoarei S.G. CONCORDE DG & ..
Se reține, in primul rand, faptul ca răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civila delictuala speciala care intervine in situația in care faptele administratorilor au cauzat starea de insolventa a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc in mod vădit la starea de insolventa se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate in mod conștient si voit de membrii organelor de conducere.
In speța, societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art.28 din Legea insolventei, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ. Oi, nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar in imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidentelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la încetarea de plați. In susținere, se invoca dispozițiile art.9 alin.1 din legea nr.82/1991 a contabilității, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora "documentele oficiale de prezentare a situației economico-finaneiare a persoanelor prevăzute la art.1 sunt situațiile financiare anuale, stabilite potrivit legii, care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată".
Astfel, se apreciaza ca nedepunerea de către debitoare a actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativa a neținerii contabilității in conformitate cu legea si a legăturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si ajungerea societății in încetare de plați, in acest sens precizam si faptul ca din verificările efectuate rezulta ca reprezentanții legali ai debitoarei nu si-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative in sensul ca societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal in conformitate cu dispozițiile Codului de procedura fiscala, ale Legii nr. 31/1990 si ale Legii contabilității.
Răspunderea organelor de conducere ale societății este atrasa in strânsa legătura cu nedepunerile culpabile ale documentelor sus -mentionate, omisiune vădit imputabila acestora mai cu seama cu cat aceștia, in calitatea lor de mandatari ai falitei, erau tinuti sa-si duca la îndeplinire mandatul prin manifestarea unei diligente superioare chiar si celei depusa In susținerea propriilor interese.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in încetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori. În cauza, sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) in sensul ca reprezentanții societății debitoare aveau obligația legala sa nu dispună continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plati.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 in care se arata ca "debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi si debitorul in cazul căruia apariția stării de insolventa este iminenta".
Rezulta ca administratorii unei societăți comerciale sunt obligați sa solicite ei însisi aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai in situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar in situația in care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de ia apariția stării de insolventa. In aceasta situație, formularea unei cereri Întemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1-990 privind societățile comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", iar, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește uri raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi. dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsă de o anumita persoana);
Conform art.73 alin.(1) din Legea nr.31/1990, cu modificările si completările ulterioare, "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere", aceasta fiind o obligație esențiala a mandatarului ce rezulta din contractul încheiat cu persoana juridica. Din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior cu cele ale art.10 alin.1 din Legea nr.82/1991 rezulta implicit ca răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar in aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisa pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
In susținere, se mai invoca si dispozițiile art. 8 din Legea nr.82/1991 potrivit cărora "orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-uri document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ".
Se creează astfel si legătura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea in conformitate cu prevederile legale si a dispus continuarea unei activități ce ducea in mod vădit societatea la încetare de plați) si prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, asa cum rezulta din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta in dezinteresul arătat in Ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa;
In drept, se invoca dispozițiile ari. 304 pct. 9 si 304 indice 1 Cod procedura civila, coroborate cu cele ale Legii nr. 86/2006 privind procedura insolventei, si ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările si completările ulterioare.
Prezentul recurs este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, in conformitate cu dispozițiile art.229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările si completările ulterioare si art. 30 din O.U.G. 80/2013, privind taxele de timbru.
Se solicita judecarea cauzei in lipsa, in condițiile art. 242 alin. 2 din Codul de procedura civila.
Intimatul a depus intampinare, la data de 08.04.2014, prin care a solicitat respingerea recursului ca neintemeiat.
In motivare, se arata ca, prin reglementările din art.138 din Legea 85/2006, legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolventa.
In mod corect, instanța de fond a reținut ca „in cazul tuturor debitorilor care ajung sa fie supuși procedurii insolventei, se ajunge in urma activității desfășurate, la încetarea de plați, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai in situația in care prelungirea acestei stări era in mod evident lipsita de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusa in interesul personal al organelor de conducere."
Recurenta a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația tinerii contabilității si la omiterea, cu știința, de a solicita declanșarea procedurii de reorganizare judiciara a societății îndată ce a observat ca societatea se afla in iminenta încetare de plați, fără a indica in concret, elemente care sa duca la concluzia ca acesta a săvârșit fapte care sa poată fi încadrate in dispozițiile art.138 lit.c) si d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa in lipsa unor probe certe. Recurenta nu a probat cele afirmate.
Simplul fapt ca paratul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la angajarea răspunderii sale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societății in stare de insolventa.
In drept, se invoca dispozitiile art. 205 Noul Cod Civ.
In temeiul art.242 (2) Cod proc. civ., se solicita judecarea cauzei si in lipsa.
Curtea nu a administrat inscrisuri noi, nefiind depuse.
Asupra recursului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 304¹ Cod Pr Civ (1865), Curtea apreciază nefondata calea de atac, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la insolventa iminenta si nu s-a adresat instantei pentru a solicita aplicarea legii insolventei, respectiv nu a depus actele prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul recurs, recurenta face referire la mandatul comercial si la prezumtia de culpa in sarcina paratilor.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul –administrator nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca recurenta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Recurenta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței pana la momentul dizolvarii de drept, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Chiar daca administratorul/asociatul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în sensul că pârâtul-intimat nu a depus actele prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a ținut o contabilitate fictivă, ca a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca acestea ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simplul fapt ca nu au fost predate documentele contabile si fiscale lichidatorului judiciar sau organului fiscal, chiar daca este o obligatie legala, nu este suficient pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada existentei dublei contabilitati sau nerespectarii dispozitiile legale la intocmirea actelor contabile, precum si a legaturii de cauzalitate dintre aceste actiuni si insolventa societara.
Sustinerea recurentei in sensul ca dezinteresul fata de indeplinirea conditiilor minime de functionare a societatii a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe. Recurenta pleaca de la premisa ca nedepunerea documentelor prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006 sau a declaratiilor fiscale de catre administrator semnifica tinerea unei contabilitati fictive sau ilicite, insa aceasta este rezultatul unei simple prezumtii. Desi printre mijloacele probatorii se enumera si prezumtiile, acestea, in cazul in care nu sunt legale (adica instituite de lege, ceea ce este cazul in speta, intrucat Legea nr 85/2006 nu reglementeaza o astfel de prezumtie), trebuie să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea (art 1203 Cod Civil). Astfel, instanța trebuie sa porneasca de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi. In speta, faptele cunoscute ar fi existenta unei contabilitati fictive sau tinerea nelegala a actelor contabile, insa acestea trebuie dovedite, nefiind suficiente simplele presupuneri sau afirmații ale reclamantului, intrucat acestea nu pot conduce la nasterea prezumției.
Sub aspectul afirmatiei in sensul ca nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la tinerea contabilitatii rezulta din nedepunerea actelor contabile prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006, aceasta nu poate fi primita. Curtea are in vedere ca dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce nepredarea documentelor contabile prevazute art. 28 din legea nr 85/2006 presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatului, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva Sentinței civile nr.8020 din 9 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul D. G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publica, astăzi, 11.04.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
A. L. Z. D. V. D. M.
Grefier,
A.-G. S.
Red.Jud.ALZ/27.05.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte – Judecător sindic: G. C.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1318/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
