Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 973/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 973/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2014 în dosarul nr. 37772/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 289/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 973/2014
Ședința publică de la 17 Aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
JUDECĂTOR G. F. I.
JUDECĂTOR C. M. N.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 8505/18.10.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimata pârâtă prin avocat N. C. care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurenta reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează Curții faptul că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură, la data de 07 aprilie 2014, intimata pârâtă a depus întâmpinare.
Curtea dispune rectificarea citativului și în sistemul Ecris a denumirii recurentei reclamante, respectiv DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat, Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimata pârâtă, prin apărător, solicită respingerea recursului pentru susținerile din întâmpinare. Arată că intimata nu a înstrăinat sau ascuns niciun bun al societății, nu a luat credite și nici nu s-a folosit de patrimoniul societății în scop personal.
CURTEA
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII - a Civilă, sub nr._, reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1 a solicitat obligarea pârâtei B. G., asociatul debitoarei . SRL, la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivare, reclamanta a arătat că pârâta nu a predat documentele prevăzute de dispozițiile art. 28 din legea insolventei, iar debitoarea nu a depus bilanțuri contabile in perioada 2009-2011.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 138 alin 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
Prin sentința civilă nr. 8505 din 18.10.2013, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta DGFPM Bucuresti in reprezentarea AFP Sector 1, în contradictoriu cu pârâta B. G..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art. 1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 16.12.2013, a formulat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V - a Civilă, la 05.02.2014.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în principal, următoarele aspecte:
In speța, debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile pentru perioada 2009-2011.
Aceasta omisiune reprezintă o încalcare a dispozițiilor legii contabilității. Astfel, conform cu art. 28 alin. (1) din legea 82/1991 rep. societatea, prin reprezentații ei, avea obligația de a întocmi situații financiare anuale.
In aceste condiții, lipsa actelor contabile si neindeplinirea obligațiilor legale menționate creeaza o prezumție in legătură cu folosirea bunurilor si creditelor societătii debitoare de către parat in alte scopuri, lasă sa se inteleaga o intentie de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societătii, precum si de a ascunde patrimoniul fata de creditori; dovedește culpa paratului in ajungerea societătii debitoare in incapacitate de plata.
Suntem în prezența unei fapte ilicite, culpabile, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
Natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului ( art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 republicată ).
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 299 si urm. Codul de Procedura Civila, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 31/1990, republicată.
Intimata a formulat întâmpinare la recurs, prin care a învederat că recurenta ar fi trebuit sa demonstreze că activitatea sa ca administrator este de natură să atragă starea de încetare de plați, pentru că trebuie să existe o legătura de cauzalitate intre faptă si prejudiciu. In ciuda exemplificărilor ce s-au dorit lămuritoare, nu a demonstrat aceasta.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.”
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Motivele de recurs au un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând susțineri cu caracter general și fără a se indica, raportat la situația de fapt concretă, mijloacele de probă ce dovedesc elementele răspunderii administratorului societății. Instanța de control judiciar este ținută să analizeze calea de atac doar în limitele motivelor invocate, fără a se putea substitui uneia sau alteia dintre părți, nici în ceea ce privește probele de administrat, nici în ceea ce privește criticile sau apărările de formulat.
În acest context, reține Curtea că natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurenta reclamantă nu a făcut în concret dovada susținerilor sale. Simpla invocare la modul general a dezinteresului și pasivității administratorului în ceea ce privește funcționarea persoanei juridice nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate și să se probeze efectiv care sunt faptele săvârșite și care au condus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă așadar existența unui prejudiciu ( faptul că societatea figurează în evidențele creditorilor cu debite neachitate), atâta vreme cât nu sunt dovedite în concret fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtei, toate acestea în modalitățile reglementate de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în mod obiectiv care sunt activitățile efectuate de pârâtă, modalitatea în care s-au realizat, perioada de timp, și, nu în ultimul rând, faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu pot fi reținute ca dovedite nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate.
Astfel, în cauză, recurenta nu a dovedit actele ce ar fi fost comise de pârâtă și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive ori în neconformitate cu legea și nici operațiunile materiale prin care pârâta ar fi distrus ori ascuns documente contabile ale societății debitoare.
Împrejurarea că debitoarea nu a depus documentele financiar - contabile nu are valoarea unei prezumții a neținerii contabilității, a ținerii unei contabilități fictive sau în neconformitate cu legea, respectiv a sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, câtă vreme nu este realizată proba concretă a acestor fapte limitativ stabilite de lege. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat atragerea răspunderii administratorilor pentru nerespectarea anumitor dispoziții ale legii contabilității, ar fi reglementat expres acest aspect în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006. Instanțele trebuie însă să stabilească, de la caz la caz, dacă pârâtul administrator al societății a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce presupune probarea caracterului fictiv, a faptei de distrugere sau sustragere a actelor financiare, respectiv dovedirea ținerii contabilității cu încălcarea legii, indicându-se efectiv, în concret, care anume prevederi legale au fost încălcate și în ce mod, ceea ce, în cauză, recurenta nu a realizat.
Totodată, se impunea și dovedirea legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu - instalarea stării de insolvență tocmai ca efect al ținerii neconforme a contabilității, aspect de asemenea neacoperit din punct de vedere probator de către recurenta reclamantă.
Nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurentă în justificarea pretențiilor sale, poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această omisiune, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunse în stare de insolvență, neîncadrându-se în prevederile stricte, limitative, ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI, IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 8505/18.10.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. G., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.04.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, G. F. I. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, C. G. MIGLEȘ |
Red. Jud. L.C.S.
Thred. L.C.S./A.A./2 exp./24.06.2014
Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: P. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 932/2014. Curtea de... → |
|---|
