Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1256/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1256/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2014 în dosarul nr. 43549/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A VI-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1256
Ședința publică de la 23 mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
JUDECĂTOR A. L. Z. JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A.-G. S.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr._ din 13 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. L. D..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Întrucât nu sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, iar recurenta a solicitat ca judecata să aibă loc și în eventualitatea lipsei sale de la dezbateri,în raport de dispozițiile art. 242 alin. 2 C. proc.civilă Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține, spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față,
Prin sentința civilă nr._/13.12.2013, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII-A CIVILĂ, s-a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul DGFP București in reprezentarea AFP Sector 3 în contradictoriu cu pârâtul S. L. D., ca neîntemeiată.
În motivare s-a reținut că pentru angajarea raspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, in sarcina membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale (existenta unui prejudiciu; o fapta ilicita a unei persoane; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a persoanei si prejudiciu; fapta ilicita sa fi fost comisa cu una din formele de vinovatie). Pe langa conditiile generale, art. 138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere: persoanele care au savarasit faptele ilicite trebuie sa faca parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoana juridica, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului.
Faptele ilicite savarsite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevazute la lit. a-g ale art. 138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, raspunderea fiecaruia dintre cooducatorii debitoarei sau persoanele prevazute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovatie pentru fapta proprie sau fapta . si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. c si d din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parat a faptelor respective.
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probatio – reclamantul trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul rezulta ca reclamantul se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamantul nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala (Legea nr. 82/1991 republicata) si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parata si starea de insolventa a debitoarei.
Nu au fost indicate, in concret, nici elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) din lege si anume sa reprezinte dovada “interesului personal”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Fapta prevazuta la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca paratul a tinut o contabilitate fictiva si a facut sa dispara unele documente contabile, insa reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca paratul nu au tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 in termenul prevazut de art. 35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
Acuzele aduse paratului constand in dezinteres si pasivitate in administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru functionarea normala si in conditii de legalitate a persoanelor juridice, concretizate in neplata datoriilor catre creditor, nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București in reprezentarea Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice, in calitate de creditor, solicitând modificarea sentinței, in sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului S. L. D., in calitate de asociat si administrator al societății debitoare.
În susținerea recursului se arată că societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din Legea insolventei, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ.
Ori., nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar in imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidentelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la încetarea de plați.
Nedepunerea de către debitoare a tuturor actelor contabile, conform dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006, instituie o prezumție relativa a neținerii contabilității in conformitate cu legea si a legăturii de cauzalitate dintre aceasta faptă si ajungerea societății in încetare de plați. In același sens, din verificările efectuate rezultă ca reprezentanții legali ai debitoarei nu si-au îndeplinit cu regularitate obligațiile declarative in sensul ca societatea nu a înregistrat situațiile financiare la organul fiscal in conformitate cu dispozițiile Codului de procedura fiscala, ale Legii nr. 31/1990 si ale Legii contabilității.
Răspunderea organelor de conducere ale societății este atrasă în strânsă legătură cu nedepunerile culpabile ale documentelor sus-menționate, omisiune vădit imputabila acestora mai cu seamă cu cât aceștia, in calitatea lor de mandatari ai falitei, erau ținuți sa-si ducă la îndeplinire mandatul prin manifestarea unei diligențe superioare chiar si celei depuse în susținerea propriilor interese.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla in încetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 in care se arata ca "debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi si debitorul in cazul căruia apariția stării de insolventa este iminenta".
Rezulta ca administratorii unei societăți comerciale sunt obligați sa solicite ei insisi aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai in situația apariției stării de incetare de plați, ci chiar in situația in care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
In aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat" or, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 rezulta implicit ca răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar in aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisa pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
Se creează astfel si legătura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea in conformitate cu prevederile legale si a dispus continuarea unei activități ce ducea in mod vădit societatea la încetare de plați) si prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezulta din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societății. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Recursul a fost declarat în termenul legal, fiind scutit de la plata taxelor de timbru prevăzute de lege.
Intimatul, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nu a depus nicio cerere.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând actele dosarului în limitele recursului declarat, în conformitate cu dispozițiile art.3041 C.pr.civ., Curtea constată și reține următoarele:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea 85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementată de art.138 din Legea 85/2006, este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, așa cum sunt reglementate în art.998 – 999 Cod civil (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpă, condiții care, în această situație, capătă caracteristici speciale).
Faptele la care se referă art.138 din lege, trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut că intimatul pârât se face vinovat de comiterea faptelor cuprinse în art.138 lit.c) din Legea 85/2006, întrucât nu și-ar fi îndeplinit obligația de a solicita tribunalului deschiderea procedurii de insolvență și ar fi continuat activitatea societății, suferind pierderi.
Potrivit art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persona juridică la încetarea de plăți.
Este important de subliniat că faptele ilicite enumerate de art.138 trebuie să fi cauzat apariția insolvenței.
Potrivit art.27 alin.1 din Legea 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În condițiile în care obligația impusă de art.27 alin.1 din Legea 85/2006 are ca premisă existența stării de insolvență, nu se poate susține în mod valabil că neîndeplinirea acesteia a fost de natură să determine apariția unei stări deja instalate.
Eventualul management defectuos de care ar fi dat dovadă intimatul nu este de natură, prin el însuși, să determine apariția stării de insolvență, în lipsa unor probe certe și nici să releve incidența cazului prev. de art.138 lit.c), în condițiile în care nu se probează interesul său personal în continuarea activității.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Or, considerentele expuse anterior relevă că faptele reclamate a fi fost săvârșite de intimat nu se circumscriu ipotezelor reglementate de art.138 lit.c) din Legea 85/2006.
Simplele susțineri ale recurentei nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, iar invocarea prevederilor art.138 din lege nu atrage automat admiterea cererii, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin săvârșirea în concret a uneia din faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului săvârșirea vreunei fapte dintre cele prevăzute de art.138 lit.c) din Legea 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul art.312 C.pr.civ. și art.8 din Legea 85/2006, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva sentinței civile nr._ din 13 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. L. D., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.05.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. M. A. L. Z. D. V.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud.D.M.
Tehnored.F.L.
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: M. Z.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 158/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
