Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 896/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 896/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 25100/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DOSAR NR._ (Număr în format vechi 1569/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 896
Ședința publică de la 17 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. G. F.
JUDECĂTOR - I. C. N.
GREFIER - L. M.
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINAȚELOR PUBLICE SECTOR 1 în contradictoriu cu intimatul–pârât D. J.–D. împotriva sentinței civile nr. 4931/14.05.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. Curtea, având în vedere împrejurarea că la strigarea cauzei la ordine nu se prezintă părțile, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apelanta a solicitat prin motivele de apel și judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26.02.2014 sub nr. _ , reclamanta-creditoare DGRFP BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâtul D. J.–D., solicitând instanței să oblige pârât la suportarea pasivului debitoarei ..
În motivarea cererii a arătat că pârâtul nu a depus actele prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 punând lichidatorul în imposibilitate de a verifica modalitate de înregistrare a evidențelor contabile și administrarea patrimoniului, rezultă o prezumție simplă de neținere a contabilității, debitoarea nu a depus bilanțuri contabile în perioada 2011-2013. Pârâtul a continuat activitatea care ducea în mod vădit la încetarea de plăți din moment ce societatea avea datorii încă din 2009, conform bilanțului din 31.12.2009. Legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății. Conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 răspunderea administratorilor se supune regulilor de la mandat, deci este suficientă cea mai ușoară culpă, conform art. 73 din Legea nr. 31/1990 administratorii sunt răspunzători pentru existența registrelor impuse de lege. În drept a invocat art.138 lit. c,d din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința nr. 4931/14.05.2014 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere. Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâtul au fost administrator al debitorului. În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare. Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege. Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate. Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere. Or, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe. Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pâratul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate. În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege. Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la incetarea de plăți, reținem că în speță nu s-a făcut in nici un fel dovada incidenței acestui text de lege. În acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator in interes personal și care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la incetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor legii 85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege. Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.”
Împotriva acestei sentințe la data de 11.06.2014 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 25.06.2013.
În motivarea apelului său reclamanta a arătat în esență următoarele: pârâtul a continuat activitatea care ducea în mod vădit la încetarea de plăți din moment ce societatea avea datorii încă din 2009, conform bilanțului din 31.12.2009, nu a respectat art. 27 din Legea nr.85/2006, sancțiunea pentru nerespectarea art.27 constă în aplicarea art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, nu s-a ținut contabilitatea pentru că nu au fost depuse bilanțuri în perioada 2011-2013, responsabilitatea revine administratorilor, culpa trebuie apreciată prin prisma art. 72 din Legea nr. 31/1990, legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului de față instanța de apel reține următoarele:
Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține apelanta raportându-se la art. 72 din Legea nr.31/1990, normă care cuprinde o trimitere la contractul de mandat. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt apelanta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâtei, cât timp nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi. Pe de altă parte așa cum arată art. 73 lit. c din Legea nr. 31/1990, solidaritatea administratorilor pentru neținere contabilității este față de societate, iar nu față de creditori. Regula nu poate fi extinsă și în favoarea creditorilor deoarece nu există niciun fundament unei astfel de interpretări „coroborate” cu prevederile Legii nr.82/1991.
Mai trebuie arătat că art. 138 nu dispensează pe apelantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din condiții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței.
În ceea ce privește continuarea în interes personal de către pârât a activității societății, activitate care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți, instanța nu poate reține existența acestei fapte în circumstanțele cerute de lege. Singurul aspect faptic invocat de către apelanta DGRFP în acțiune este continuarea activității debitoarei după anul 2009, deși conform bilanțului din 31.12.2009 societatea avea datorii. Așadar nerespectarea de către pârât a art. 27 din Legea nr.85/2006, adică a obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul ivirii insolvenței sau iminenței stării de insolvență a societății a cărei activitate o conducea nu a fost invocat prin acțiune, ci direct în apel, aspect nepermis de art.478 NCPC, situația de fapt fiind parte a cauzei unei acțiuni (cauza acțiunii fiind situația de fapt calificată juridic de către parte). Rezultă că nerespectarea art. 27 din Legea nr.85/2006 nu este un aspect ce poate fi verificat în apelul de față.
Având în vedere că creanța apelantei (singura din tabel), mai precis debitul principal, este anterioară lui decembrie 2009 după cum rezultă din titlurile executorii fiscale atașate declarației de creanță rezultă că ulterior lui 2009 debitoarea nu și-a continuat activitatea pentru că, altminteri, apelanta ar fi calculat obligații fiscale (principale) și ulterioare lui 2009. Prin urmare nu se poate reține că pârâtul a agravat situația patrimonială a debitoarei ulterior lui 2009 cât timp nu există creanțe principale ulterioare lui 2009 și deci nu se poate reține incidența art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, aceasta este într-adevăr dovedită sub aspectul existenței faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul intrării în insolvență, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 329 NCPC, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâtul nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
Însă doar îndeplinirea acestei condiții nu poate atrage răspunderea pârâtului, ci trebuie dovedite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale. Or, dintre celelalte condiții ale răspunderii, apelanta-reclamantă, care aveau sarcina probei conform art. 249 NCPC, nu a dovedit în niciun fel legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Astfel, este posibil și plauzibil ca insolvabilitatea să fi avut alte cauze decât neținerea contabilității în conformitate cu legea, iar aspectele de cauzalitate nu au fost cu adevărat antamate de lichidator (în raportul privitor la cauzele insolvenței), cu atât mai puțin dovedite de reclamantă.
Astfel nepredarea unor bilanțuri ulterioare creanței invocate de apelantă (și în baza căreia s-a stabilit starea de insolvență a debitoarei) precum și lipsa contabilității ulterioară lui 2009 (pentru că și apelanta recunoaște contabilitatea până la 31.12.2009 din moment ce se sprijină pe bilanțul contabil cu acea dată) sunt ulterioare momentului de debut al insolvenței și prin urmare nu sunt cauze ale acesteia.
În aceste condiții, simpla existență a prejudiciului (creanței neacoperite) nu dă naștere la dreptul de a-l acoperi pe acesta din patrimoniul unei alte persoane decât debitoarea decât în condițiile dovedirii condițiilor răspunderii civile delictuale, dovadă a cărei sarcină incumba solicitantului, conform art. 249 NCPC. Constatând că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între paguba produsă creditoarei și fapta ilicită săvârșită de către pârât nefiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art.138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 pentru instituirea răspunderii patrimoniale a pârâtului, apelul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINAȚELOR PUBLICE SECTOR 1 cu sediul în București ., sector 2, în contradictoriu cu intimatul–pârât D. J.–D. cu domiciliul în Olanda, Uithoorn, citat prin afișare la ușa instanței împotriva sentinței civile nr. 4931/14.05.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. G. F. I. C. N.
GREFIER
L. M.
Red. I.G. 2 ex./15.01.2015
judecător sindic: M. M., Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă
| ← Contestaţie. Decizia nr. 357/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
