Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1420/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1420/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 20035/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 1212/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.1420/R/2014
Ședința publică de la 23 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: A. S. V.
JUDECĂTOR: S. G. N.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva Sentinței civile nr._ din 14.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. M. și B. Ș..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței de recurs faptul că citațiile emise intimaților-pârâți B. M. și B. Ș. au fost restituite la dosar, cu mențiunea „destinatari mutați de la adresă”.
În raport de dispozițiile art. 98 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că procedura de citare cu intimații-pârâți B. M., B. Ș. este legal îndeplinită și având în vedere că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 1665 din 14.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a Vll-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea AFP Sector 1 București, de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâților B. M. și B. Ș..
În motivarea sentinței, instanța a reținut următoarele:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Pe lângă condițiile generale, art. 138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art. 138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nefiind de natură să atragă, în mod automat, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâții au ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă lichidatorul judiciar nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâții nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, prin care a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii formulate.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" – art. 304 pct. 9 Cod procedură Civilă, instanța de recurs urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 304 Cod procedură civilă, deoarece privesc hotărâri care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel (art. 3041 C.proc.civ.).
În speță, debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile pentru perioada 2006-2012.
Această omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Astfel, conform cu art. 28 alin. (1) din legea 82/1991, societatea, prin reprezentații ei, avea obligația de a întocmi situații financiare anuale.
Potrivit art. 198 alin. (1) si (2) art.148 si art. 73 lit. c) din Legea nr.31/1990, administratorii/asociații sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege.
În aceste condiții, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; dovedește culpa pârâtului în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei și prejudiciul cauzat. Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale culpa este prezumată potrivit art. 1357 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciată în abstracto, cu mai multă rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Astfel, potrivit art. 72 din Legea nr.31/1990, republicată, "obligațiile și răspunderea administratorului sau cenzorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", mandatarul fiind răspunzător nu numai pentru doi, dar însă și de culpa în executarea mandatului..
În cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate.
Suntem în prezența unei fapte ilicite, culpabile, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului, constând în nerespectarea si neaplicarea legii si prejudiciul adus creditorilor prin . societății.
Mai mult, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, reprezentanții debitoarei stabilesc un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea.
Natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului (art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 republicată ).
Deși prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în insolvență, modul de formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu-zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie, alături de altele, la ajungerea societății în insolvență pentru a se angaja răspunderea acestora și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
Legiuitorul nu așează în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006 verbul "a cauza", ci verbul " a contribui" pentru a desemna legătura de cauzalitate între conduita conducătorilor societății și starea de insolvență comercială. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei cauzalități parțiale, cauzalitatea juridică nu coincide cu cauzalitatea fizică.
Spre deosebire de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite persoane, în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementate de dispozițiile art. 138 din lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitativ de art. 138 alin. 1 lit. a-g din lege.
Aceasta reprezintă o trăsătură esențială a acestui tip special de răspundere delictuală care o particularizează față de răspunderea delictuală din dreptul comun.
Oricare altă faptă cu caracter ilicit decât cele prevăzute de art. 138 din lege, nu pot atrage răspunderea civilă delictuală specială, chiar dacă au fost săvârșite de către organele de conducere.
În cauza de față este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabilă a pârâților, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Fapta ilicită constă tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 și urm. Codul de Procedură Civilă, Legea 85/2006, Legea 31/1990.
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, reclamanta nu a explicat și dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea și starea de insolvență a debitoarei. Simpla susținere în sensul că această legătură rezultă din săvârșirea faptei nu este suficientă.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, nici acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâților prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.
Prin urmare, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva Sentinței civile nr._ din 14.02.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. M. și B. Ș., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 iunie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR A.S. V. S.G. N.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./27.06.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte: S. O.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
