Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1938/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1938/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-11-2014 în dosarul nr. 50170/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2335/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 1938
Ședința publică de la 20 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
JUDECĂTOR A. C.
JUDECĂTOR C. M. N.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI, împotriva sentinței civile nr. 6642/01.09.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât RĂICUȚ V. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea dispune rectificarea citativului și în sistemul Ecris, în sensul că denumirea corectă a recurentei este DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IASI.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat, Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
Reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IASI a formulat cerere de atragere a raspunderii patrimoniale a pârâtului RĂICUȚ V. A. și obligarea acestuia la plata pasivului neacoperit al societății debitoare ., cerere înregistrata la Tribunalul Bucuresti, Secția a VII-a Civilă, sub nr._, la data de 17.03.2014.
In motivarea actiunii, s-a aratat, in esenta, ca organele de conducere sunt vinovate de aducerea . în stare de faliment.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 6642 din 01.09.2014, pronunțată de către Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca nefondată cererea.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că activitatea de folosire a bunurilor societății debitoare în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune săvârșirea acelor fapte ilicite prin care se deturnează utilizarea bunurilor și fondurilor bănești ale societății de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasă, respectiv în interesul propriu.
Motivele invocate de reclamantă, în sensul că, potrivit ultimei raportări contabile din 30.06.2010, societatea deținea active imobilizate în valoare de 59.999 lei, stocuri în valoare de 4.381 lei, numerar în casă și bănci de 2.495 lei și creanțe nerecuperate în sumă de 68 lei, nu pot fi încadrate în sfera de reglementare a art. 138 lit. a, atâta timp cât reclamanta nu dovedește, pe baza unor probe certe, existența unui interes propriu al pârâtului sau un interes al terților în sensul precizat, o utilizare frauduloasă a acestora.
În cauză judecătorul sindic nu a reținut nici incidența disp. art. 138 lit. c din lege deoarece, prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență, se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile, din punct de vedere financiar, pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale.
Reclamanta și-a întemeiat cererea și pe disp. art. 138 lit. d din lege care nu pot fi reținute în cauză, întrucât textul de lege reglementează următoarele situații: a fost ținută o contabilitate fictivă, au dispărut unele documente contabile sau nu a fost ținută o contabilitate în conformitate cu legea, fapte nedovedite de lichidatorul judiciar.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 18.09.2014, a formulat recurs reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V - a Civilă, la 23.09.2014.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în principal, următoarele aspecte:
Din documentele aflate la dosarul cauzei rezulta că, prin acțiunea formulata, a fost demonstrata intrunirea cumulativa a condițiilor referitoare la raspunderea civila, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciile create, fapte ce au fost savarsite cu intentie.
Administratorul debitoarei a manifestat un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societatii, acesta fiind și raportul de cauzalitate intre fapta ilicita, reprezentata de nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin .>
Paratul Raicut V. A. se face vinovat de un management neperformant și de utilizarea resurselor societatii în interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolventa.
Prezenta obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, indica faptul că acesta a desfășurat o activitate comercială generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen se percep accesorii, fapta ce se încadrează în prevederile art. 138 alin.1 lit a) din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.
A mai apreciat că pârâtul se face vinovat de folosirea bunurilor sau veniturilor debitoarei în interes personal sau în cel al altor persoane și a dispus în interes personal continuarea unei activitati care ducea în mod vădit persoana juridica la încetarea de plați, fapte prevăzute și sanctionate de prevederile art. 138 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.
Administratorul nu a dat curs notificărilor lichidatorului judiciar, fapt pentru care se poate trage concluzia că acesta a omis cu stiinta sa tina contabilitatea societatii debitoare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 82/1991.
Vinovatia administratorilor consta în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea și că nu au anuntat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea unor noi datorii.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006.
Intimatul pârât, legal citat, nu a formulat întâmpinare în recurs.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. a, c și d din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Motivele de recurs ale reclamantei au un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând susțineri cu caracter general și fără a se indica, raportat la situația de fapt concretă, mijloacele de probă ce dovedesc elementele răspunderii administratorilor societății. Instanța de control judiciar este ținută să analizeze calea de atac doar în limitele motivelor invocate, fără a se putea substitui uneia sau alteia dintre părți, nici în ceea ce privește probele de administrat, nici în ceea ce privește criticile sau apărările de formulat.
În acest context, reține Curtea că natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurenta reclamantă nu a făcut în concret dovada susținerilor sale. Simpla invocare la modul general a unui management ineficient nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie sa se arate și să se probeze efectiv care sunt faptele săvârșite și care au condus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență.
Nu este suficientă așadar existența unui prejudiciu ( faptul că societatea figurează în evidențele creditorilor cu debite neachitate), atâta vreme cât nu sunt dovedite în concret fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtului, toate acestea în modalitățile reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006.
În acord cu prima instanță, Curtea nu poate reține susținerea reclamantei potrivit căreia în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006. Trebuie observat ca textul de lege impune necesitatea ca bunurile/creditele societatii sa fi fost folosite de persoana care a cauzat starea de insolventa in folos propriu sau in cel al unei alte persoane.
Simpla indicare a faptei astfel cum este prevazuta de art. 138 alin. 1 lit. a din lege nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite si cum au fost utilizate acestea in fapt, pentru a putea determina astfel scopul folosirii lor.
Ca atare, in lipsa unor dovezi din care sa rezulte în concret ce bunuri/credite au fost folosite in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat aceasta faptă, perioada de timp, si, nu in ultimul rand, faptul ca această faptă ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita prevazuta de art. 138 alin. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006.
Desfășurarea unei activități comerciale, folosirea bunurilor și creditelor persoanei juridice sunt prezumate a fi în interesul societății, nu al administratorilor, iar recurenta reclamantă nu a răsturnat această prezumție.
De asemenea, recurenta nu a dovedit faptele săvârșite de pârât în cursul desfășurării activității societății, din care să rezulte interesul personal vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societății și în dauna creditorilor, nici actele ce ar fi fost comise de pârât și care s-ar încadra în conținutul faptei ilicite a ținerii unei contabilități fictive ori în neconformitate cu legea și nici operațiunile materiale prin care pârâtul ar fi distrus ori ascuns documente contabile ale societății debitoare.
Reclamanta nu a făcut dovada în concret că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului acesteia, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății.
De asemenea, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență" nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății. Nerespectarea acestei obligații nu echivalează cu îndeplinirea cerințelor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, atâta vreme cât nu se face și proba esențială a interesului personal în continuarea activității ce a condus persoana juridică la încetarea de plăți.
Mai mult, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
Împrejurarea că debitoarea nu a depus documentele financiar - contabile nu are valoarea unei prezumții a neținerii contabilității, a ținerii unei contabilități fictive sau în neconformitate cu legea, respectiv a sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, câtă vreme nu este realizată proba concretă a acestor fapte limitativ stabilite de lege. În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat atragerea răspunderii administratorilor pentru nerespectarea anumitor dispoziții ale legii contabilității, ar fi reglementat expres acest aspect în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006. Instanțele trebuie însă să stabilească, de la caz la caz, dacă pârâtul administrator al societății a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, ceea ce presupune probarea caracterului fictiv, a faptei de distrugere sau sustragere a actelor financiare, respectiv dovedirea ținerii contabilității cu încălcarea legii, indicându-se efectiv, în concret, care anume prevederi legale au fost încălcate și în ce mod, ceea ce, în cauză, recurenta nu a realizat.
Totodată, se impunea și dovedirea legăturii cauzale dintre fapte și prejudiciu - instalarea stării de insolvență tocmai ca efect al ținerii neconforme a contabilității, aspect de asemenea neacoperit din punct de vedere probator de către recurenta reclamantă.
Nedepunerea actelor contabile, faptă invocată de recurentă în justificarea pretențiilor sale, poate avea eventual consecința unei alte sancțiuni, însă prin ea însăși această omisiune, în mod obiectiv, nu poate constitui temei legal care să conducă la atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului, pentru suportarea pasivului debitoarei, ajunse în stare de insolvență, neîncadrându-se în prevederile stricte, limitative, ale art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având astfel o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI, împotriva sentinței civile nr. 6642/01.09.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât RĂICUȚ V. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.11.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, A. C. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, C. G. M. |
Red. Jud. L.C.S.
Thred. L.C.S./A.A./2 ex.
Tribunalul București, Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: A.-E. B.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1137/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie. Decizia nr. 1776/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
