Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 251/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 251/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 55653/3/2010/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 251
Ședința publică din data de 23.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: A. A.
JUDECĂTOR: I. P.
GREFIER: L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2, împotriva sentinței civile nr.4009/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. R. G., D. C. și V. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul A. R. G., reprezentat de Doamna avocat B. E., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul dosarului, stadiul procesual și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Apărătorul intimatului A. R. G. solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată. Susține că recurenta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, iar susținerea că activitatea societății s-a continuat în interesul persoanelor ce alcătuiesc organele de conducere sunt simple supoziții.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.4009/16.04.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A. R. G. și a respins ca neîntemeiată cererea privind atragerea răspunderii formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează situațiile în care membrilor de drept sau de fapt a organelor de conducere li se poate atrage răspunderea pentru pasivul societății, ca urmare a săvârșirii unor fapte care, în esență, presupun utilizarea persoanei juridice în vederea satisfacerii unor interese persoanele sau a unor alte persoane. Pârâții au avut calitatea de asociați ai debitoarei, pârâtul V. A. deținând și funcția de administrator .
Față de aceste considerente, instanța respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârât, existența sau inexistența unor fapte săvârșite de acesta, de natură a îndeplini condițiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, fiind o problemă care ține de fondul cauzei.
Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera la obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.
Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat dispozițiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă în condițiile în care membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Din această perspectivă, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal, invocându-se, în mod generic, posibilitatea atragerii răspunderii pârâtei ca urmare a simplului fapt că, în cadrul exercitări mandatului său, societatea a înregistrat pierderi și a intrat în incapacitate de plată.
În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, nu se poate reține săvâșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți .
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu a fost dovedit.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor publice Sector 2 prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii cererii.
Recurenta reclamă incidența dispozițiilor art.304 pct.9 din codul de procedură civilă și motivează, în esență, că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legă să nu dispună continuarea unei activități care duceau în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență. Sunt citate dispozițiile art.27 din Legea nt.85/2006 și art.72 din Legea nr.31/1990 și se subliniază faptul că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 din Codul de procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivului de recurs invocat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale, împrejurare reținută, de altfel, în mod temeinic, de către instanța fondului.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâții au decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâții nu au recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că aceștia au continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește susținerile recurentei potrivit cărora răspunderea administratorului trebuie în raport de mandatul său comercial cu societatea, Curtea ține a evidenția împrejurarea potrivit cu care natura juridica a răspunderii administratorului societății poate fi una contractuala atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, în condițiile în care mandatul este cuprins in actul constitutiv sau hotărârea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului. Or, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtului din acest mandat.
D. in raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator sa o reprezinte si sa o angajeze in relatiile cu terti, situație ce nu se regăsește în cauză.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit.c) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 2 împotriva sentinței civile nr.4009/16.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații A. R. G., D. C. și V. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 23 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. A. A. I. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red.AMG/2ex/12 februarie 2014
Jud. fond I. M. G.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1086/2014. Curtea de... → |
|---|
