Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 189/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 189/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 26740/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2601/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 189/2014
Ședința publică de la 23 Ianuarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE L. C. S.
JUDECĂTOR G. F. I.
JUDECĂTOR C. M. N.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
*******************
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, împotriva sentinței civile nr. 5923/11.06.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât H. A H A. ZAIDAKY.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat, Curtea apreciază îndeplinite dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă și reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea formulata la 01.03.2013, creditoarea DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, în reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 2, a solicitat instantei ca pasivul debitoarei . sa fie suportat de catre paratul H. A H A. ZAIDAKY, in baza art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, invocand in acest sens aspecte teoretice privind angajarea raspunderii personale patrimoniale in caz de faliment.
Prin sentința civilă nr. 5923 din 11.06.2013, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă, în dosarul nr._ , s-a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Faptele ilicite savârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a-g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt raspunzatori civil membrii organelor de conducere „care au cauzat” stare de insolvență prin una din faptele enumerate.
Cererea formulata a fost întemeiata pe dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, fară să se facă dovada săvarșirii de către parat a faptelor respective. Reclamanta trebuia sa dovedeasca ca paratul a savarsit faptele mentionate mai sus.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul rezulta ca reclamanta se rezuma in general la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 03.07.2013, a formulat recurs reclamanta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, Secția a V - a Civilă, la 09.08.2013.
În motivarea recursului, recurenta a susținut, în principal, următoarele aspecte:
Prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor incă un mijloc procedural prin care sa-și poata recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidentierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obișnuita.
Apreciază ca in cauza sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) in sensul ca reprezentanții societatii debitoare aveau obligația legala sa nu dispună continuarea unei activitati care ducea in mod vădit la incetarea de plați, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezulta din raportul privind cauzele si împrejurările care au condus la apariția stării de insolventa a societatii debitoare întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
In vederea realizarii acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006. Rezulta ca administratorii unei societăți comerciale sunt obligați sa solicite ei insisi aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai in situatia apariției stării de încetare de plați, ci chiar in situația în care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția starii de insolventa. Ori, in speța, cererea de deschidere a procedurii a fost introdusa de Administrația Finanțelor Publice sector 2.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările si completările ulterioare, „obligatiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat”, or, conform art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat . si . unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie intreprinsa de o anumita persoana).
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si 304 indice 1 Cod procedura civila, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare în recurs.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului asupra recursului, raportat la prevederile art. 304 indice 1 C. proc. civ. și prin prisma motivelor invocate, apreciază Curtea că acesta este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. 1 C., pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței, ”în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”.
Conform prevederilor art. 129 alin. 1 teza finală C.proc.civ., părțile au obligația (…) să-și probeze pretențiile și apărările.
Natura juridică a răspunderii administratorilor împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, constituindu-se într-o răspundere specială. Fiind o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În cauză, recurenta reclamantă nu a făcut în concret dovada susținerilor sale, astfel cum a reținut legal și temeinic și instanța de fond.
Simpla invocare la modul general a unui management defectuos, a dezinteresului sau a continuării unei activități ineficiente nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie sa se arate și să se probeze în concret care sunt faptele săvârșite și care au dus la insolvența societății.
Curtea reține că prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit în mod cert la ajungerea societății în stare de insolvență. Expresia „a cauzat starea de insolvență a debitorului” nu sugerează existența raportului de cauzalitate între fapta personală a pârâtului și prejudiciul suferit de averea debitorului și consecutiv de creditori, ci are semnificația tocmai a necesității probării, în concret, pentru fiecare caz în parte, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă și prejudiciul invocat.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în mod obiectiv care sunt activitățile efectuate de pârât, modalitatea în care s-au realizat, perioada de timp, și, nu în ultimul rând, faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu pot fi reținută ca dovedite nici fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate.
Astfel, în cauză, recurenta nu a dovedit faptele săvârșite de pârât în cursul desfășurării activității societății, din care să rezulte interesul personal vădit al acestuia de a-și procura foloase sub acoperirea societății și în dauna creditorilor.
Totodată, reclamanta nu a făcut dovada în concret că pârâtul, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului acesteia, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății.
De asemenea, faptul că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 “debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență" nu este suficient pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvență a societății. Nerespectarea acestei obligații nu echivalează cu îndeplinirea cerințelor art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, atâta vreme cât nu se face și proba esențială a interesului personal în continuarea activității ce a condus persoana juridică la încetarea de plăți.
Se mai reține și că răspunderea patrimonială reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este identică și nici nu se determină în corelație cu răspunderea administratorului față de societate, reglementată, printre altele, de art. 72 și art. 73 din Legea nr. 31/1990, sau cu răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat, prima nefiind atrasă decât atunci când sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, având o natură juridică delictuală, iar nu contractuală.
Pentru toate acestea considerente, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor articolului 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2, împotriva sentinței civile nr. 5923/11.06.2013, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât H. A H A. ZAIDAKY.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.01.2014.
Președinte, L. C. S. | Judecător, G. F. I. | Judecător, C. M. N. |
Grefier, C. G. MIGLEȘ |
Red. Jud. L.C.S../ Tehnored.L.C.S./A.A./2 exp./27.01.2014
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: S. I.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1086/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie. Decizia nr. 1998/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
