Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 782/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 782/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 1536/93/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3114/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 782/2014
Ședința publică de la 27 Martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. F. I.
JUDECĂTOR: L. C. S.
JUDECĂTOR: Ș. C. C.
GREFIER: C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant DM I. C. IPURL lichidator judiciar al . COMPANY SRL în contradictoriu cu intimatul-pârât G. O. G. împotriva sentinței civile nr.1445/04.06.2013 pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile. Curtea dispune lăsarea dosarului la a doua strigare. La a doua strigare a cauzei nu se prezintă părțile. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții atașarea dosarului de insolvență, prin compartimentul registratură la data de 24 martie 2014.
Curtea constată că dosarul este la a doua strigare, procedura de citare este legal îndeplinită, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, motiv pentru care procedează la judecată în lipsa părților legal citate și nefiind probe de administrat, reține cauza în pronunțare .
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 31.01.2013 pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr._ 12 /a1 lichidatorul DM I. C. SPRL al debitoarei . COMPANY SRLa solicitat atragerea răspunderii personale patrimoniale a pârâtului G. O. G. în calitate de ex-administrator al debitoarei.
În motivarea cererii a susținut că faptele pârâtului îndeplinesc condițiile prevăzute de art.138 alin. 1 lit. a,d din Legea 85/2006, respectiv a utilizat bunurile debitoarei, deoarece stocurile în valoare de_ lei și disponibilitățile bănești în sumă de_ lei existente la data de 31.12.2008 nu au fost predate lichidatorului și nu au fost folosite pentru plata datoriilor; nu a depus bilanțurile contabile în intervalul 2009-2011, ceea ce a condus la imposibilitatea recuperării creanței în valoare de_ lei. În drept, cererea fost întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. a,d din legea 85/2006.
Pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței.
Prin sentința nr. 1445/04.06.2013 Tribunalul Ilfov a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Instanța are în vedere dispozițiile art.138 alin.1 și 3 din Legea nr.85/2006, din a căror interpretare sistematică rezultă aspectele esențiale privind cererea în atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere/supraveghere ale debitorului în insolvență, și anume aspectele referitoare la noțiunea și natura juridică a acestei cereri, subiecții de drept ce dețin calitatea procesuală activă și cea pasivă, precum și cerințele legale pentru admiterea cererii. Mai prezintă interes dispozițiile art.998-999 din fostul C.civ.,( aplicabil situației din speță) care prevăd că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, autorul faptei fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa. Cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe. Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cererii aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt). Răspunderea patrimonială a pârâtului este antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori. Prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii. Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, sunt următoarele, potrivit dreptului comun (art.998-999 C.civ.) și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate:- existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor);- săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit.a) la lit.g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006;- existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor;- fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență. Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență. Răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat. Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența nici uneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este, conform art.1169 C.civ., în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar/lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant. Cu privire la art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006: Or, în speță, lichidatorul judiciar a făcut doar afirmații generice referitoare atât la folosirea bunurilor în folos propriu sau în cel al altor persoane, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art 138 lit. a) din lege; calitatea pârâtului de administrator al debitorului sau nedepunerea documentelor contabile nu poate duce la concluzia că aceasta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. a) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe; desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății, nu în cel al organelor de conducere, iar lichidatorul judiciar nu a răsturnat această prezumție. Cu privire la art. 138 alin. 1 lit. d din Legea 85/2006: Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâta a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă lichidatorul judiciar nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâta nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea; împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Mai mult, dispozițiile art 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență; or, nedepunerea actelor la dosar este o faptă ulterioară nu numai apariției stării de insolvență dar și deschiderii procedurii; astfel, nedepunerea actelor nu avea cum să fi cauzat insolvenței debitorului. Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate. În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit.d) a art.138 din lege. În consecință, instanța reține că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârât a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit. a și d) din Legea nr.85/2006 și nici că pârâtul, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte ori prin neținerea contabilității, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite condițiile de existență cumulative ale răspunderii personale prevăzute de art.138 alin.1 din lege, va respinge cererea, ca neîntemeiată”.
Împotriva acestei sentințe la data de 10.09.2013 a declarat recurs reclamantul, lichidator DM I. Consulting IPURL, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 01.10.2013.
În susținerea recursului s-a arătat în esență că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, a fost dată cu aplicarea greșită a legii pentru că a ignorat prezumțiile care se creează cu privire la modul defectuos în care pârâtul a gestionat patrimoniul debitoarei. Stocurile în valoare de 120.314 lei și suma de 18.010 lei ce figurează în patrimoniul debitoarei la data de 31.12.2008 nu au fost predate lichidatorului, deci se creează prezumția că au fost folosite în interes propriu și justifică aplicarea art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006. Din absența raportărilor contabile în perioada 2009-2012 se creează prezumția că evidențele contabile în această perioadă nu fost ținute în conformitate cu legea, având ca urmare imposibilitatea recuperării sumei de 20.007 lei reprezentând o creanță deținută de către debitoare. Se impune astfel aplicarea art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006.
Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de recurs reține următoarele:
Art. 138 nu dispensează pe recurenta-reclamantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale, cum eronat afirmă recurenta, deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din condiții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței. Prezumțiile simple pot fi utilizate (fiind admisibilă în această materie proba testimonială), însă ele trebuie să fie apte de a naște probabilitatea conform art. 1203 C:civ. aplicabil în cauză fiind o normă probatorie, deci procedurală, iar în cauză fiind aplicabil C., iar nu NCPC.
În ceea ce privește folosirea bunurilor debitoarei . COMPANY SRL (stocurile în valoare de 120.314 lei și suma de 18.010 lei ce figurau în patrimoniul debitoarei la data de 31.12.2008 conform relațiilor obținute de pe site-ul Min. Finanțe) de către pârât în interes propriu sau în interesul unui terț, instanța observă că din lipsa acestor bunuri (care nu au fost predate lichidatorului și pentru care nu au fost depuse acte contabile care să justifice lipsa acestora din patrimoniul debitoarei la data numirii lichidatorului, adică în 2011) nu se poate deduce faptul folosirii bunurilor în interes propriu, ci faptul însușirii bunurilor.
Folosirea bunurilor persoanei juridice (deci nu este vorba de credite!), adică fapta prevăzută de art. 138 lit. a, teza 1, din Legea nr.85/2006, înseamnă că acele bunuri ale debitoarei nu au fost însușite, ci doar utilizate cu bună știință în alt interes decât cel al debitoarei. Deci, prin definiție, bunurile care au fost folosite în sensul dispozițiilor de la art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi rămas în patrimoniul debitoarei ulterior folosirii (chiar respectivele bunuri sau, dacă erau bunuri fungibile, alte bunuri, dar de aceeași natură și valoare). Deci dacă „folosirea” înseamnă de fapt utilizarea sumei de bani în folos propriu fără o restituire ulterioară a acesteia și „consumarea” stocurilor în sensul specific destinației lor în condițiile nedepunerii în patrimoniul proprietarului a unei contravalori a acestor stocuri atunci se permite nașterea unei prezumții simple însă în sensul însușirii bunurilor respective, iar nu al folosirii acestora în interes propriu. Altfel (dacă noțiunea de folosire ar include pe cea de însușire a bunurilor sau invers) nu ar mai avea niciun sens prevederea separată a art. 138 lit. e din Legea nr. 85/2006.
Însă acțiunea de față nu a fost întemeiată și pe art. 138 lit. e din Legea nr. 85/2006. Rezultă că instanța de fond, fiind ținută de principiul disponibilității și neputând să modifice cauza acțiunii, a apreciat în mod corect că nu există fapta prevăzută de art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006 urmărind în mod judicios doar acele deducții (prezumții simple) care pot fi justificate în mod complet de situația de fapt reținută.
În ceea ce privește neținerea contabilității în conformitate cu legea, recurentul pretinde că această faptă constă în nedepunerea raportărilor contabile aferente anilor 2009-2012. Totuși chiar prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței însuși recurentul-reclamant (care a formulat acea cerere în numele debitoarei fiind lichidator numit de ORC în 2011 pentru debitoarea dizolvată judiciar tot în 2011) a arătat că insolvența se instalase în 2008 (afirmând că activele identificate conform raportării din decembrie 2008 fiind insuficiente pentru plata datoriilor) conform f. 3-4 din respectiva cerere. Or dacă fapta de neținere a contabilității este aferentă anilor 2009-2012, iar insolvența se instalase în 2008 rezultă că starea de insolvență precedă neținerea contabilității, deci cea din urmă nu poate fi cauza primei. În consecință se poate afirma că chiar dacă fapta pretinsă ar fi reală nu există legătură de cauzalitate între această faptă și insolvența debitoarei. Oricum din 2011 orice raportări contabile trebuiau făcute de reprezentantul legal al debitoarei care era tocmai lichidatorul. Lipsa legăturii de cauzalitate face ca neținerea contabilității invocată de recurent să nu poată constitui fundament al răspunderii intimatului-pârât.
Văzând că niciunul din fundamentele invocate de recurentul-reclamant-lichidator nu poate fi primit recursul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant DM I. C. IPURL lichidator judiciar al . COMPANY SRL în contradictoriu cu intimatul-pârât G. O. G. împotriva sentinței civile nr.1445/04.06.2013 pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. S. L. C. Ș.
F. C. C.
GREFIER MIGLEȘ C. G.
Red. GFI
2 ex./25.06.2014
Judecător fond: N. R.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
