Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 879/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 879/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2014 în dosarul nr. 14720/3/2013/a1
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.879
Ședința publică de la 27 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE S. G. N.
JUDECĂTOR C. M. S.
GREFIER G. M.
====
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea A.F.P. SECTOR 1 împotriva sentinței civile nr.4137 din 14.04.2014, pronunțată de Tribunalul București –secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. C. DIDA.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.223 alin.2 C.pr.civ.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
C U R T EA
Deliberând asupra apelului, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.12.2013 reclamanta-creditoarea DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale . asigurare SRL, respectiv a pârâtei B. C. DIDA și obligarea acesteia la plata pasivului societății debitoare.
În motivarea cererii, în esență, se arată că o societatea nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății. Prin urmare, reprezentatul societății avea obligația legală să solicite aplicarea dispozițiilor Legii 85/2006.
Reține că se constată lipsă de diligență din partea pârâtului,ce se manifestă prin aceea că au fost încălcate prevederile art. 27 din lege, care statuează obligația formulării unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 rep., „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or conform art. 374 Cod comercial, mandatul este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului".
Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea. Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv, managementul defectuos) și prejudiciul creat creditorilor înscriși la masa credală și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, constată că debitoarea nu a depus bilanțuri contabile și nici documentele financiar-contabile potrivit dispozițiilor art. 28 din legea insolvenței.
Aceste omisiuni reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Astfel, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 rep., administratorii/asociații sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege; răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
În drept, reclamanta-creditoarea a invocat disp.art.138 lit.c, d din Legea 85/2006.
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 4137/14.04.2014, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
În conformitate cu disp.art.138 din legea 85/2006: judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți,
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Fiind o specie a răspunderii civile delictuale, pentru a putea fi reținută existența răspunderii, în condițiile art.138 din lege, este necesar să fie îndeplinite cele patru condiții: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția persoanelor vizate.
Astfel, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (săvârșită de persoanele prevăzute de lege) și prejudiciu (datoriile cauzate creditorilor) constituie o condiție esențială pentru antrenarea răspunderii delictuale și în cazurile prevăzute de Legea 85/2006.
Dar, prin derogare de la dreptul comun, temeiul acestui tip de răspundere este dublu, pentru angajarea acestui tip de răspundere fiind necesară întrunirea a două condiții cumulative: starea de insolvență a societății debitoare și săvârșirea, de către persoanele vizate, a uneia din faptele expres și limitativ prevăzute de lege.
Dispozițiile art.138 nu instituie prezumția de culpă a administratorilor societății, ci faptele trebuie dovedite.
Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au cauzat ajungerea în stare de insolvență a societății debitoare se face numai pe baza administrării unui probatoriu complet și pertinent.
Creditoarea și-a întemeiat cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere pe disp.art. 138 lit. c fără să arate în concret care sunt faptele care se încadrează în acele dispoziții.
Sub acest aspect, prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență prev. de disp.art.138 lit.c din lege, se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile, din punct de vedere financiar, pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale. Textul de lege impune îndeplinirea a două condiții: existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminentei insolvabilității debitoarei. Ori,condiția interesului personal în continuarea activității, în sensul menționat, nu a fost dovedită în nici un fel de creditoare.
Răspunderea pârâtei nu poate fi atrasă numai pentru că nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, ori dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență. Neîndeplinirea obligației privind formularea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, invocată de creditoarei, nu se regăsește ca faptă în cuprinsul art. 138 (fapte limitativ și expres prevăzute de lege) și de altfel, legiuitorul nu prevede nici o sancțiune pentru neîndeplinirea acestei obligații.
De altfel, în cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Se invocă de către reclamanta-creditoare și săvârșirea de către pârâtei a faptei de a nu ține contabilitatea conform prevederilor legale, faptă prev. de art. 138 lit. d din lege.
Astfel, textul de lege reglementează strict și limitativ următoarele situații: a fost ținută o contabilitate fictivă au dispărut unele documente contabile sau nu a fost ținută o contabilitate în conformitate cu legea.
Evidența contabilă, așa cum este reglementată de Legea 82/1991, se referă la registrele contabile și situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor raportări contabile, care sunt supuse unor sancțiuni distincte și care în nici un caz nu pot favoriza ajungerea societății în stare de insolvență.
Împrejurarea că debitoarea, prin reprezentantul ei, nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe .
De altfel, pentru nedepunerea actelor prevăzute de art.28, legea 85/2006 stabilește sancționarea administratorului în condițiile art. 147 și nu în condițiile art. 138, deci, fapta nu poate fi încadrată ca o cauză a stării de insolvență .
În ceea ce privește obligația administratorilor de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Așadar, faptul că pârâta nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Legea nu prezumă nici unul din elementele răspunderii persoanelor care pot sta în judecată, în baza art. 138 din lege, iar părțile trebuie să facă dovada celor afirmate conform art. 1169 Cod Civil. În cauză creditoarea nu probează în nici un fel că pârâta a săvârșit fapte de natura celor enumerate în textul de lege, fapte care ar fi cauzat starea de insolvență.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.
În motivarea cererii de apel apelanta – creditoare a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept.
În speța, reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006, republicată, nu doar în situația în care apare starea de încetare de plăți, ci și atunci când această situație este iminentă.
Apreciază apelanta că în cauză sunt incidente în cauză și prevederile art.138 lit. d din lege în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să înregistreze la organul fiscal declarațiile și bilanțurile contabile aferente activității desfășurate. Se învederează că societatea debitoare nu figurează cu bilanțuri contabile depuse la organul fiscal.
Apelanta amintește prevederile art.72 din Legea nr.31/1990, art.374 C...1 din Legea nr.31/1990 și coroborând aceste prevederi cu cele ale art.10 alin.1 din Legea nr.82/1991 arată că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății, iar în aceste condiții, lisa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
Astfel, apelanta apreciază că în cauză este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită culpabilă a intimatului – pârât, contând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
În drept au fost invocate prevederile art.466, art.470 și urm. N.C.pr.civ., art.138 lit. c și d din legea nr.85/2006 și Legii nr.31/1990, republicată.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată următoarele:
Cererea soluționată de prima instanță prin sentința atacată s-a întemeiat pe prevederile art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: […] c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; […] d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;”.
Mai întâi, trebuie subliniat că dispozițiile citate au caracter de excepție în cadrul actului normativ și, prin urmare, se interpretează restrictiv, neputând fi extinse pe cale de interpretare la alte situații decât cele expres prevăzute în cuprinsul lor.
Se constată că dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 nu privesc sancționarea managementului defectuos decât în cazul probării rezoluției delictuale a pârâtului. Fapta sancționată prin art. 138 alin. 1 lit. c presupune continuarea unei activități ce ducea în mod evident la insolvență, în interes personal.
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, reclamanta nu a dovedit întrunirea elementelor constitutive ale faptei în condițiile legii, deși sarcina probei îi revenea sub acest aspect, potrivit regulii generale impuse de art. 1169 C. civ.
În ceea ce privește fapta prevăzută la art. 138 lit. d, pentru a se antrena răspunderea patrimonială a administratorului societății debitoare, întrucât legea nu instituie o prezumție legală de vinovăție și răspundere, este necesar a se administra probe concludente și pertinente care să dovedească atât săvârșirea uneia din faptele prevăzute de art. 138 din lege cât și întrunirea condițiilor prevăzute de art. 998 – 999 cod civil privind fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, prejudiciul constând în insolvența societății și legătura de cauzalitate dintre acestea.
Or, reclamanta nu a dovedit că pârâta a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, reclamanta nu a dovedit întrunirea elementelor constitutive ale faptei în condițiile legii, deși sarcina probei îi revenea sub acest aspect, potrivit regulii generale impuse de art. 1169 C. civ.
Prin urmare, soluția primei instanțe este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 480 alin. 1 N.C.pr.civ., se impune respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea A.F.P. SECTOR 1 cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.4137 din 14.04.2014, pronunțată de Tribunalul București –secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. C. DIDA domiciliată în București, . bis, sector 1, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2014
Președinte, S. G. N. | Judecător, M.-C. S. | |
Grefier, G. M. |
Red.Jud.S.N.
Tehnored.G.M.4 ex. 30.10.2014
Fond: Tribunalul București-Secția a VII a Civilă
Președinte: A. E. B.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1892/2014. Curtea de... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
