Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1084/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1084/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 32723/3/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 350/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.1084/R/2014
Ședința publică de la 28 aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: M. C. S.
JUDECĂTOR: A. S. V.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr.9824 din 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. E. F..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, din oficiu, invocă excepția tardivității declarării recursului și reține cauza spre soluționare, urmând să analizeze cu prioritate excepția invocată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 9824 din 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul_ a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice București, în reprezentarea AFP Sector 3, în contradictoriu cu pârâta C. E. F..
În motivarea sentinței, instanța a reținut că datorită condițiilor de fond și de formă instituite de legea insolvenței pentru angajarea răspunderii administratorului statutar în caz de insuficiență a activului îi conferă acesteia un caracter special care doar împrumută unele caracteristici ale răspunderii civile delictuale de drept comun.
Această răspundere civilă delictuală specială poate fi activată doar în cadrul procedurii insolvenței, iar insuficiența activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiva. Caracterul special al acestei răspunderi este definit prin următoarele coordonate: dimensiunea și caracterul prejudiciului; caracterul limitativ al faptelor ilicite care pot da naștere acestui prejudiciu și răspunderi; subiectele prin care se manifestă calitatea procesuală activă; legătura de cauzalitate inedită dintre fapta imputată și starea de insolvență.
Apoi, ajungerea societății în stare de insolvență justifică o răspundere patrimonială a administratorilor potrivit teoriei riscului profit. Când societatea a ajuns în stare de insolvență, este firesc ca administratorului să i se atribuie povara datoriilor, fiindcă acolo unde a existat cândva un avantaj, trebuie să fie recunoscută și o obligație.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 138 lit. c din lege se poate reține că starea de insolvență a debitoarei se datorează continuării unei activități, în interes personal, care ducea debitoarea la această stare. Fapta constă în continuarea activității debitoarei în situația în care insolvența acesteia era “vădit prezumată“, în sensul că debitoarea nu și-a achitat datoriile scadente de mai mult de 30 de zile, având totodată obligația să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii (art. 27alin. 1).
Dar organele de conducere sau de supraveghere nu au interesul să dispună sistarea activității debitoarei, întrucât interesul acestora este unul personal în continuarea activității pentru că mandatul lor este unul remunerat, fiind prezumat a fi cu titlu oneros.
Obligația legală de a sista continuarea activității debitoarei și de a formula o cerere de deschidere a procedurii prevăzute de art. 27 alin. 1 din lege, când insolvența este vădită, își găsește rațiunea că prin netergiversarea acestei stări, debitul insolvent ar putea fi reabilitat, iar neîndeplinirea acestei obligații rezidă în săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c, dar fapta poate întruni și elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută simplă, prev. și pedepsită de art. 143 alin.1 din lege, dacă cererea de deschidere a procedurii depășește cu mai mult de 6 luni termenul prev. la art. 27 și, deci, fapta este săvârșită înainte de deschiderea procedurii, și constă în continuarea activității debitoarei care înregistra pierderi în doi sau mai mulți ani consecutivi (3 ani prev. ca termen regresiv de lege), fără să se ia măsura unei infuzii de capital, sau să se stopeze așa cum s-a arătat această activitate.
Creditoarea n-a arătat ce pierderi a înregistrat debitoarea în acest context și dacă această consistență ruinătoare a pârâtului a avut raport de cauzalitate cu starea de insolvență a debitoarei, rezumându-se numai la prezentarea aspectelor teoretice ale faptei delictuale menționate.
Fapta nefiind dovedită prin nici un mijloc de probă nu poate nici să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului și implicit că acest capăt de cerere se va respinge ca neîntemeiat.
Cu privire la incidența art. 138 lit. d din lege, potrivit căruia fapta delictuală constă în ținerea unei contabilități fictive, în dispariția unor documente contabile sau în ținerea unei contabilități contrar legii, se poate arăta următoarele: această faptă ilicită se poate săvârși prin una din modalitățile: ținerea unei contabilități fictive ce constă în înregistrarea cu intenție, a unor date eronate în contabilitatea falitei de natură să inducă în eroare adevărata situație financiară a debitorului cu scopul de a sustrage debitoarea de la controlul fiscal al statului și implicit de a frauda creditorii, ascunderea unor documente contabile cât și prin distrugerea lor pentru a denatura situația financiară a debitorului; c) neținerea contabilității în conformitate cu prevederile Legii 82/1991 privind contabilitatea și care impune conducerea contabilității proprii, respectiv contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune conform specificului activității, în partidă dublă și cu întocmirea situațiilor financiare anuale pentru a oferi o imagine fidelă a poziției financiare, a performanței financiare și a eficienței activităților desfășurate, respectiv pentru determinarea obligațiilor fiscale și financiare către stat și terțele persoane cu care debitoarea s-a implicat în circuitul civil.
Administratorul are obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în condițiile legii în materie, iar dacă sunt mai mulți administratori aceștia sunt solidar răspunzători pentru modul in care au ținut evidența contabilă, iar această obligație rezidă din prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991.
Dar nedepunerea actelor contabile prevăzute de art. 28 din lege nu duce neapărat la dovedirea faptei delictuale prev. de art. 138 lit. d, pentru că din modul în care este formulat textul de lege se are în vedere fapta intențională, care trebuie dovedită și nu prezumată, pentru că nedepunerea situațiilor financiare poate constitui și contravenție așa cum prevăd art. 41 alin. 2 lit. e, f din legea nr. 82/1991.
Această faptă delictuală trebuie raportată la activitatea desfășurată de debitor și la modul cum a fost sau nu înregistrată în contabilitatea debitoarei.
Activitatea debitoarei, care a fost ruinătoare dacă debitorul a ajuns la încetare de plăți se putea evidenția din fișa sintetică pe plătitor și care are regimul juridic al unui titlu executor.
În cauză nu s-a arătat ce activități a desfășurat debitorul și dacă omisiunea de a înregistra aceste activități are legătură de cauzalitate cu debitorul ajuns în stare de insolvență, ci s-au făcut numai referiri teoretice la fapta din reglementările art. 138 lit. d din lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii pârâtei.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Pentru a se reține răspunderea prevăzută de art. 138 din Legea 85/2006, este necesară îndeplinirea a două condiții cumulative: starea de insolvență a societății debitoare și săvârșirea de către persoanele vizate a uneia din faptele expres și limitativ prevăzute de lege.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. d), în sensul că, atâta timp cât declarațiile fiscale nu au fost depuse, rezultă că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea.
În conformitate cu art. 11 din Legea contabilității, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului. Or, în cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată conform art. 1082 C.civ., raportat la art. 138 lit. d din Legea 85/2006.
Din rapoartele de activitate depuse de lichidatorul judiciar rezultă legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a administratorului, constând în dezinteresul arătat în ce privește funcționarea normală a societății și prejudiciul creat creditorilor prin neplata datoriilor.
În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 138 lit. c), în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi.
Întrucât administratorul societății este un mandatar, iar mandatul acestuia este prezumat cu caracter oneros, răspunderea acestuia este atrasă și pentru cea mai simplă culpă.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 Cod procedură civilă.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi civile delictuale speciale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998 – 999 C.civ. 1864 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta a susținut incidența dispozițiilor art. 138 alin.1 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâții au decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Simpla continuare a unei activități nerentabile nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii dacă nu este făcută și dovada interesului personal. Acuzația adusă pârâtei privind managementul defectuos nu este sancționată de art. 138 din lege.
Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d, astfel cum a reținut în mod corect instanța de fond, reclamanta nu a explicat și dovedit legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea și starea de insolvență a debitoarei.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la răspunderea de natură contractuală izvorâtă din calitatea de mandatar a administratorului, acestea nu pot fi reținute, căci, în cauză, recurenta creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtei prin acesta. D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terții, situație ce nu se regăsește în cauză.
Prin urmare, Curtea apreciază sentința pronunțată ca fiind legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția tardivității recursului.
Respinge recursul formulat de recurenta-creditoare DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3, împotriva Sentinței civile nr. 9824/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. E. F., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR M.C. S. A.S. V.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./08.05.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte: M. M.
| ← Procedura insolvenţei – societăţi agricole. Decizia nr.... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
