Constatare nulitate act. Decizia nr. 469/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 469/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 5836/3/2012
Dosar nr._
(Număr intern 265/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 469/A/2014
Ședința publică de la 24 iunie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE:G. B. F.
JUDECĂTOR:D. M.
GREFIER: F. D.
Pe rol este soluționarea apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. V. ROMÂNIA S.A. împotriva Sentinței civile nr. 5327 din 05.07.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: apelanta-pârâtă prin consilier juridic V. Pitur cu delegație aflată la fila 19 și intimatul-reclamant prin avocat F. I. cu împuternicire avocațială nr._/2014 aflată la fila 18.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apelanta-pârâtă, prin consilier juridic, depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 323,38 lei, respectiv ordinul de plată nr. 8975/20.06.2014.
Curtea ia act de legala timbrare a cererii de apel.
Apelanta-pârâtă, prin consilier juridic, arată că nu mai are alte cereri de formulat și nu mai are alte probe de solicitat, în afara celor deja existente la dosar.
Intimatul-reclamant, prin avocat, de asemenea, arată că nu mai are alte cereri de formulat și nu mai are alte probe de solicitat, în afara celor deja existente la dosar.
Curtea ia act că ambele părți se limitează la probele administrate la prima instanță.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apelanta-pârâtă, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 5 lit.a din condițiile speciale ale convenției de credit, consideră că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală având în vedere că Legea nr. 193/2000 prevede două condiții negative și una pozitivă, a căror îndeplinire cumulativă poate conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, respectiv clauza: să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ și să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului. În ceea ce privește prima condiție, respectiv clauza să nu fi fost negociată, instanța de fond a considerat că banca nu a răsturnat prezumția nenegocierii clauzei contractuale dintr-un contract de adeziune, astfel cum a considerat că este convenția de credit încheiată între părți. Față de acest aspect, solicită a se avea în vedere răspunsurile la interogatoriu ale intimatului-reclamant din care rezultă în mod clar că această convenție a fost negociată, precum și faptul că intimatul-reclamant nu a dorit să negocieze clauzele contractuale, fiind mulțumit de toate costurile din convenția de credit. Or, atât timp cât intimatul-reclamant însuși nu a solicitat negocierea clauzelor contractuale, nu înțelege cum ar fi putut altfel să dovedească caracterul negociat al clauzei. În ceea ce privește cea de a doua condiție, respectiv dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, consideră că perceperea comisionului de risc în cuantum de 0,125 % nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că această clauză a fost scrisă în mod clar în convenția de credit, iar intimatul-reclamant a avut cunoștință de aceasta de la momentul semnării convenției de credit. În ceea ce privește cea de-a treia condiție și anume clauza să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, solicită a se avea în vedere faptul că debitorul băncii, în executarea contractului de credit, are în principal obligația de a restitui dobânda și comisioanele, inclusiv comisionul de risc care a fost inclus în dobânda anuală efectivă, iar prin anularea acestui comision de risc consideră că s-ar produce un dezechilibru semnificativ în ceea ce privește banca, respectiv s-ar modifica obiectul contractului prin diminuarea prestațiilor de către intimatul-reclamant. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de către intimatul-reclamant T. C..
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea apelului ca fiind nefondat și neîntemeiat și menținerea hotărârii apelate ca fiind temeinică și legală pentru considerentele expuse pe larg prin întâmpinare, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezii pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
I. Prin Sentința civilă nr. 5327 din 05.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul T. C. în contradictoriu cu pârâta V. R. S.A., s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în convenția de credit nr._/04.09.2007, la art. 5.1 lit.a) din Condițiile speciale, referitoare la comisionul de risc; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul T. C. a încheiat cu pârâta V., în anul 2007, convenția de credit nr._/04.09.2007, prin care a luat cu titlu de împrumut suma de 46.000 Euro, pe o perioada de 360 de luni, constituindu-se în favoarea băncii o garanție reală imobiliară de prim rang asupra imobilului situat în București .. 6, ., ., sector 3, aflat în proprietatea reclamantului.
În luna iunie 2011, reclamantul sesizează instanța de judecată, solicitând acesteia să constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit sus menționat. Ca urmare a renunțării reclamantului la o parte din pretențiile inițial formulate, instanța de judecată a fost învestită în final să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv al clauzelor stipulate în art. 4 lit.a) și b), art. 5 lit.a), c), f) și d) din Condițiile Speciale ale convenției nr._/04.09.2007 și art. 3.2, 3.4, 3.6, 3.7, 3.8 și 3.9 din Condițiile Generale.
Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, în analiza sa, prima instanță s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Actul normativ este incident raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamantul are calitatea de consumator, în înțelesul art. 2 alin.1, iar pârâta este profesionist, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin.2 din această lege.
Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori stabilește că are caracter abuziv o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația națională în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:
(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;
(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
În privința caracterului nenegociat al clauzelor contractuale, instanța a avut în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația specială internă (art. 4 alin.2 și 3 din Legea 193/2000) potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară.
În cauză, pârâta nu a produs o asemenea dovadă.
Prin urmare, instanța a constatat că actul juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantul, ci au fost preformulate de către bancă. Actul juridic încheiat între părți nu este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părțile discută și negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.
Astfel, a fost înlăturată susținerea pârâtei că actul juridic încheiat a fost negociat cu reclamantul, pe considerentele referitoare la faptul că acestuia i s-au înmânat, în faza precontractuală, atât condițiile generale, cât și condițiile speciale ale convenției de credit, și că tipul de credit, suma de bani împrumutată și perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părți, din moment ce, pe de o parte, simpla cunoaștere a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării lor de către reclamant, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta prin semnarea contractului, iar pe de altă parte, elementele specificate ca fiind negociate constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a-i acorda reclamantului posibilitatea de modificare a clauzelor vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare și de derulare a raporturilor juridice dintre părți.
În privința condițiilor privind dezechilibrul contractual în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe, prima instanță a reținut că dezechilibrul contractual presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special, de echivalența și reciprocitatea prestațiilor; în analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.
Cu referire la buna credință, instanța a făcut trimitere la considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „…la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Clauza prevăzută la art. 5 lit.a) din Condițiile speciale ale convenției prevede perceperea unui „comision de risc de 0,125% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
În Condițiile generale ale convenției se menționează că „Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condiții speciale”.
Se poate observa că scopul perceperii acestui comision este neclar, nefiind indicate motivele pentru care împrumutatul trebuie să îl plătească - se plătește comisionul pentru eventuala neîndeplinire de către împrumutat a obligației de a restitui suma împrumutată sau pentru alte situații independente de comportamentul său contractual?
Caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze clare, fără echivoc. Prin urmare, în cazul în care terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale convenției încheiate de pârâtă, împrumutații nu sunt în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume, iar instanța nu poate aprecia legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractului analizat.
În cuprinsul contractului, pârâta nu a definit „riscul” pentru care percepe comision. Mențiunea din art. 3.5 din Condițiile generale, respectiv „pentru punerea la dispoziție a creditului” nu este deloc de natură a lămuri aspectele legate de acest comision, cu atât mai mult cu cât două dintre ipotezele de risc cele mai importante (riscul de dobândă și riscul valutar) sunt, potrivit condițiilor generale, în sarcina împrumutatului.
Stabilirea sferei noțiunii de risc prin elemente extrinseci și ulterioare convenției părților, astfel cum propune pârâta prin întâmpinare (oferind exemple de risc ce pot fi asigurate prin comisionul perceput, plasează convenția, din perspectiva clauzei analizate, în afara oricărei limite de previzibilitate; în aceste condiții, în care consumatorul este obligat a suporta un cost important pentru împrejurări pe care nu le anticipează, echilibrul contractual este, în mod evident, alterat.
Art. 5 lit. a) din Condițiile speciale este o clauză standard, stipulată în mod obișnuit de pârâtă în contractele de credit încheiate, iar față de cele reținute anterior în privința negocierii, rezultă că, în condițiile art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000, clauza apare ca nefiind negociată cu reclamantul, care nu a avut posibilitatea de a influența natura ei (reclamantul nu putea obține excluderea acestei clauze din convenția de credit).
Și condiția privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este îndeplinită. Astfel, achitarea unui comision lunar, cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează un dezechilibru semnificativ.
Clauza în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale, ale reclamantului prin majorarea considerabilă a ratei lunare.
Au fost înlăturate susținerile pârâtei că, deoarece comisionul de risc este o parte a prețului contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului, instanța nu ar putea anula clauza privind comisionul de risc.
Într-adevăr, potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Reglementarea din dreptul național este în consens cu cea din dreptul european, art. 4 alin.2 din Directiva nr. 13/93 stabilind că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Totodată, considerentul 19 al Directivei arată că „aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”.
Nu se poate aprecia că un comision face parte din obiectul principal al unui contract de credit cu ipotecă, deoarece acesta nu se referă la prestația caracteristică, potrivit naturii convenției.
De asemenea, un contract de credit, din perspectiva comisionului de risc, nu este vizat de textul art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, care face referire la faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”.
Comisionul de risc nu constituie prestarea vreunui serviciu contractual, astfel încât comisionul de risc nu este inclus în preț.
Ca atare, apreciind îndeplinite toate condițiile anterior expuse, tribunalul a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit.a) din Condițiile Speciale.
Prima instanță a înlăturat apărarea pârâtei referitoare la eliminarea caracterului abuziv al acestor comisioane prin actul adițional elaborat ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, în cauză fiind incidente dispozițiile art. II alin.2 din Legea 288/2010 care prevăd că actele adiționale nesemnate de consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Cum în cauză reclamantul, prin notificarea adresată pârâtei, și-a exprimat dezacordul cu privire la modificările propuse de banca prin actul adițional, acesta nu a produs niciodată efecte, relațiile contractuale dintre părți desfășurându-se în conformitate cu prevederile contractuale agreate și semnate de către părți.
II. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta V. R. S.A., solicitând schimbarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, pârâta a invocat în esență că, în speță, clauzele prevăzute de art. 5 lit.a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit nu sunt clauze abuzive în înțelesul Legii nr. 193/2000, deoarece nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ și a bunei-credințe, motivul pentru care este perceput comisionul de risc fiind descris în cuprinsul convenției (art. 3.5 din Condițiile Generale) și normele legale în vigoare la momentul încheierii contractului permiteau perceperea unui comision pentru creditele acordate.
Apelanta a mai arătat că Legea nr. 193/2000 prevede trei condiții pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă:
- să nu fi fost negociată;
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului;
- să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.
Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între apelantă și intimatul - reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplinește cele trei condiții cumulative, după cum urmează:
1. Clauza reglementată de art. 5 lit.a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit a fost negociată.
Consideră apelanta relevant răspunsul la interogatoriu al reclamantului din care reiese că acesta nu a încercat să negocieze clauza privind comisionul de risc.
În ce privește obligația de informare, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de informare a clientului poate fi reținută numai excepțional, întrucât este de neconceput ca banca să aibă obligația de a oferi fiecărui client, în mod individual și pentru fiecare operațiune, toate informațiile juridice și economice pentru protejarea intereselor acestuia.
Apelanta a mai susținut că prezumția legală a inexistenței negocierii clauzelor funcționează numai în privința condițiilor standard preformulate (condițiile generale), nu și în cazul condițiilor speciale, față de care eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului.
2. Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Faptul că în convenția de credit nu a fost descris în concret riscul acoperit de acest comision nu este suficient pentru a atrage caracterul abuziv, deoarece riscurile sunt determinabile și definite de Norma BNR nr. 17/2003 art.2 lit.g).
Art. 5 lit.a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit este clar, cuantumul comisionului este determinat și nu depinde de voința unilaterală a băncii.
S-a mai susținut că nu există un dezechilibru semnificativ, astfel încât să fie afectată utilitatea contractului. Nu s-a probat că articolul în cauză a fost inserat cu rea-credință de către apelantă, fiind prezumată valabilitatea cauzei convenției.
Apelanta susține că îi revine suportarea riscului de nerestituire a sumelor împrumutate și de a nu-și acoperi costul sau profitul preconizat. Comisionul de risc este un element al prețului băncii, care nu se confundă cu dobânda, fiind perceput pentru administrarea tuturor riscurilor prevăzute de legislația în vigoare.
3. Comisionul de risc - parte a prețului contractului.
La fel ca și alte comisioane, și comisionul de risc este un element al prețului băncii. Astfel, riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
În acest context, apelanta face trimitere la art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 și la art. 4 par.1 al Directivei 93/13/CEE, care exclud de la controlul de excesivitate clauzele privind prețul contractului.
În concluzie, se arată că perceperea comisionului de risc a fost consimțită de părți, fără vreo constrângere, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ.
III. Intimatul-reclamant T. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, precum și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată (filele 14-17).
IV. Argumentele Curții
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță, conform art. 295 C.pr.civ. 1865, în raport de motivele de apel, Curtea reține următoarele:
Prima instanță a analizat în mod judicios caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 5 lit.a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/04.09.2007, în forma inițială, față de prevederile art. II alin.2 din Legea nr. 288/2010, care exceptează acceptarea tacită a actului adițional propus de bancă la 20.09.2010, în condițiile notificării de către consumator, la data de 21.09.2010, a dezacordului privind schimbarea comisionului de risc în comision de administrare (filele 50-58 și 96-98 dosar judecătorie).
1. În ce privește condiția lipsei negocierii directe cu consumatorul a clauzei în discuție:
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000, conform cărora „dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”, stabilind că sarcina probei caracterului negociat al clauzei este în sarcina băncii pârâte.
Clauza privind comisionul de risc este una standard preformulată de bancă, stipulată în mod obișnuit de banca pârâtă în contractele de credit încheiate.
Art. 3 pct.2 din Directiva 93/13/CEE prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este și contractul de credit din cauză.
În speță, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13/CEE se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
Atât timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât apelanta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.3 teza a II-a din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.
Nu rezultă din nicio dispoziție legală că, în ceea ce privește contractul de credit bancar, numai Condițiile generale reprezintă un contract de adeziune, iar Condițiile speciale nu, banca având obligația de a informa fiecare client în parte în legătură cu clauzele contractului, indiferent dacă acestea sunt cuprinse în partea generală sau în partea specială a contractului.
Chiar dacă a avut posibilitatea să cunoască existența comisionului de risc la momentul semnării contractului, prin vizionarea graficului de rambursare, reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia acest comision, fiind nevoit să semneze contractul în forma redactată și prezentată de bancă, în caz contrar, neputând obține creditul. Apelanta nu a dovedit că era dispusă la vreo negociere pe acest aspect, astfel că nu i se poate imputa consumatorului că nu a încercat să negocieze clauza privind comisionul de risc.
2. În ce privește condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților:
Având în vedere dispozițiile art. 1 lit.g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dă dreptul exclusiv profesionistului să o interpreteze, clauza privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între părți, în condițiile în care o definiție sau un scop al acestui comision nu sunt prevăzute în contract, existând doar mențiuni privind modalitatea de percepere.
Orice explicații ulterioare ale părții privind rațiunea economică a unui asemenea comision nu pot acoperi deficiențele prevederilor contractuale inițiale, cu atât mai mult cu cât acestea conduc la concluzia că acest comision a fost prevăzut tot pentru punerea la dispoziție a creditului, realizând același scop cu dobânda curentă. Convenția presupunea restituirea creditului și plata costurilor impuse de acesta într-un termen îndelungat, dar acoperirea riscului de neîndeplinire a obligațiilor de către client se putea realiza prin alte mijloace (dobândă mai ridicată pe baza unei verificări individuale a riscului de credit, garanții, asigurări etc.) și nu prin includerea „ab initio” a unui cost suplimentar a cărui destinație și regim nu sunt evidențiate de o manieră explicită pentru client sau instanța care controlează valabilitatea unei asemenea clauze, în condițiile în care profitul este de urmărit de orice comerciant, dar nu poate fi garantat prin orice mijloace.
Chiar dacă acordarea unui credit presupune o . riscuri pentru bancă, apelanta nu a prevăzut în convenție la ce fel de risc se referă comisionul.
Comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinația acestuia, însă nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.
Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.
3. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 par.1 din Directiva 93/13/CEE.
Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect prima instanță a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 invocate de apelantă prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute. Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive. În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda”, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.1 C.civ. 1864, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
4. Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ. 1865, Curtea va respinge apelul ca nefondat, păstrând în tot sentința atacată, ca fiind legală și temeinică.
În temeiul art. 274 alin.1 C.pr.civ. 1865, apelanta va fi obligată să plătească intimatului suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanța nr. 36/28.04.2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul în București, ., . 10, sector 2, împotriva Sentinței civile nr. 5327/05.07.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. C., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat „I. F.”, în București, ., ., etj. 4, ..
Obligă apelanta să plătească intimatului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. B. F. D. M.
GREFIER,
F. D.
Red. jud.G.B.F. / 4 ex.
Tribunalul București Secția a VI-a Civilă
Judecător tribunal – C. M. P.
| ← Obligatia de a face. Decizia nr. 512/2014. Curtea de Apel... | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 139/2014. Curtea de... → |
|---|
