Contestaţie. Decizia nr. 766/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 766/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 29088/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DOSAR NR._
(Număr în format vechi 2514/2013)
DECIZIA CIVILĂ NR.766/R/2014
Ședința publică de la 17 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: F. L. ȘALAR
JUDECĂTOR: M. C. S.
JUDECĂTOR: A. S. V.
GREFIER: V. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentele-creditoare E. AG. și E. R. S.R.L., împotriva Sentinței civile nr.3784 din 10.04.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-debitoare S.C. HIDROELECTRICA S.A., prin administrator judiciar EURO INSOL S.P.R.L.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentele-creditoare E. AG. și E. R. S.R.L., prin avocat, cu împuternicirile avocațiale nr._/2014; nr._/2014, intimata-debitoare S.C. Hidroelectrica S.A., prin administrator judiciar reprezentat de avocat Gîlcevescu L., cu împuternicirea avocațială nr._/2013.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se prezintă în instanță intervenienta F. P. S.A.
Curtea constată că M. și Asociații S.P.A.R.L. a denunțat contractul de asistență juridică încheiat cu E. AG. și E. R. S.R.L., în prezent, părțile fiind reprezentate de S.C.A Ț. Z. & Asociații.
Curtea pune în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de F. P. S.A. la 23.01.2014.
Intervenienta F. P. S.A., prin avocat, solicită admiterea în principiu a cererii de intervenție, susținând că justifică un interes legitim, născut și actual de a interveni, în dubla sa calitate de acționar și creditor.
Apărătorul recurentelor-creditoare solicită respingerea cererii de intervenție, susținând că nu există un interes legitim în această speță din partea Fondului P. S.A. Afirmă că aceasta are calitatea de creditor în baza principiului concursual care guvernează dispozițiile legale incidente, având posibilitatea de a-și valorifica pretențiile în procedura insolvenței.
Apărătorul intimatei-debitoare solicită admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie, pe considerentul că F. P. S.A. are un interes legitim în prezenta cauză.
După deliberare, cu opinie majoritară, Curtea respinge cererea de intervenție, pentru nerespectarea art. 49 alin. 1 C.proc.civ., având în vedere faptul că intervenienta F. P. S.A. figurează ca parte în procedura de insolvență, fiind creditor, putându-și valorifica drepturile conform procedurii insolvenței. Cu opinia separată a președintelui completului, admite în principiu cererea de intervenție, față de împrejurarea că dispozițiile art. 49 din Vechiul Cod de procedură civilă care se referă la condiția ca intervenientul să fie terț, ce este îndeplinită în dosarul de față, întrucât în primă instanță F. P. S.A. nu a avut calitate de parte și nu are nicio relevanță calitatea sa de creditor în procedura insolvenței în raport de care justifică un interes pentru a interveni în favoarea debitoarei al cărei creditor este.
F. P. S.A., prin avocat, solicită introducerea sa în cauză în calitate de creditor.
Apărătorul recurentelor-creditoare solicită respingerea cererii, pe considerentul că F. P. S.A. nu poate avea calitate de parte în prezenta cauză, având în vedere cadrul procesual stabilit în primă instanță.
Curtea respinge cererea formulată de F. P. S.A., întrucât cadrul procesual a fost stabilit de către prima instanță și nu există temei pentru modificarea acestuia.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au alte cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentele-creditoare E. AG. și E. R. S.R.L., prin avocat, solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Susține, în esență, că dispozițiile art.86 alin.2 din Legea nr.85/2006 nu reprezintă o normă specială derogatorie de la prevederile art.21 alin.2 din aceeași lege, fiind două instituții cu regimuri juridice distincte. Astfel, dispozițiile art.21 alin.2 din lege au un scop sancționator, în ipoteza în care se denunță abuziv contractul, iar dispozițiile art.86 alin.2 din Legea nr.85/2006 au un rol reparator. Din această perspectivă, consideră că teza promovată de administratorul judiciar și preluată de judecătorul sindic este eronată, solicitând a fi cenzurată de instanța de control judiciar. În ceea ce privește cel de-al doilea argument potrivit căruia măsurile de denunțare nu ar putea fi suspuse cenzurii judecătorului sindic, consideră că și aceste susțineri sunt eronate. De altfel, dispozițiile art.86 alin.1 din lege instituie două condiții pentru ca administratorul judiciar să denunțe contractele, iar jurisprudența confirmă că judecătorul sindic este abilitat să soluționeze contestațiile îndreptate împotriva măsurilor de denunțare luate de către administratorul judiciar, în temeiul art.21 alin.2 din Legea nr.85/2006. În opinia sa, cenzura legalității acestei măsuri nu poate aparține decât judecătorului sindic. Este adevărat că dispozițiile art.11 alin.2 din lege fac referire la limitarea atribuțiilor judecătorului sindic, însă legiuitorul a vrut să reliefeze că acesta are în competență controlul de legalitate nu și obligațiile manageriale ale societății.
Intimata-debitoare, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat. Susține, în esență, că prima instanță în mod corect a admis excepția inadmisibilității invocată de administrator judiciar, arătând că potrivit dispozițiilor art.86 alin.2 din Legea nr.85/2006, terțul este îndreptățit la o acțiune în despăgubiri, dar nu are dreptul să intervină în decizia luată de administratorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței în ceea ce privește denunțarea contractului. În ceea ce privește dispozițiile art.11 alin.2 din lege, susține că judecătorul sindic este abilitat să cenzureze măsurile administratorului judiciar numai sub aspectul legalității nu și al oportunității acestora. Subliniază că măsura denunțării contractelor de către administratorul judiciar are un caracter managerial, întrucât scopul legiuitorului este acela de maximizare a averii debitoarei. Or, această maximizare nu poate fi evaluată decât de către administratorul judiciar după deschiderea procedurii insolvenței. În acest context, arată că măsura denunțării a fost inserată în raportul de activitate pe care l-a întocmit și prezentat în Adunarea creditorilor din 14.09.2012.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată :
Prin sentința civilă nr. 3784/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ s-a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, s-a respins cererea formulată de creditoarele E. AG, E. ROMANIA SRL, în contradictoriu cu debitoarea S. C. de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica SA ca inadmisibilă. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a efectelor măsurii administratorului judiciar ca rămasă fără obiect.
În motivarea sentinței, tribunalul a constatat că menținerea sau denunțarea contractelor încheiate de debitoare, așa cum prevede art. 86 din Legea 85/2006 nu implică o acțiune judiciară, ci este o decizie managerială cu scopul de a maximiza averea ei și este luată de administratorul judiciar în urma evaluării consecințelor continuării acestora asupra averii debitoarei.În condițiile în care continuarea executării contractului conduce la micșorarea averii, sintagma „poate” din textul art. 86 nu mai poate fi interpretată în sensul unui caracter facultativ al exercitării acestei atribuții.
Potrivit art. 86 alin. 2, în cazul denunțării unui contract, o acțiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către contractant împotriva debitorului.
Prin urmare, modul imperativ de redactare al textului implică o unică opțiune pentru contractant: exercitarea acestei acțiuni în despăgubiri și care reprezintă excepția de la norma generală cuprinsă în art. 21 alin. 2 din lege ce prevede posibilitatea contestării măsurilor administratorului judiciar.
Deciziile manageriale sunt atributul suveran al administratorului judiciar, care le adoptă sub controlul creditorilor, și nu pot fi cenzurate de judecătorul sindic, care se pronunță exclusiv asupra legalității acestora, așa cum prevede art. 11 alin. 2 din lege.
Or, argumentele principale invocate de reclamante în susținerea contestației sunt concentrate pe o pretinsă lipsă de oportunitate a măsurii de denunțare a contractelor de vânzare-cumpărare și a convențiilor la aceste contracte: prețul pe MWh plătit de reclamante nu este substanțial inferior prețului care s-ar putea obține prin aplicarea prețului Pieței Zilei Următoare; menținerea contractelor ar fi fost de natură să aducă beneficii debitoarei, prin asigurarea unor venituri sigure și predictibile pe termen lung; administratorul judiciar n-ar fi raportat în mod eronat la prețul Pieței Zilei Următoare, care este volatil și se stabilește în funcție de cerere și ofertă și nici comparația cu prețurile plătite de reclamante cu prețurile stabilite pe platforma PCCB nu poate fi sustenabilă, câtă vreme tranzacțiile efectuate pe această platformă reprezintă numai 9 % din totalul pieței de energie electrică, și câtă vreme energia care se vinde pe această piață este semnificativ mai scumpă, dat fiind faptul este produsă din surse termoelectrice.
Judecătorul sindic nu este îndreptățit să aprecieze oportunitatea măsurii, ci doar asupra legalității acesteia.
Pe deasupra, controlul legalității măsurii denunțării trebuie să vizeze verificării îndeplinirii a două condiții :măsura să privească un contract care nu a fost integral sau substanțial executat de părțile implicate;măsura să servească scopului maximizării averii debitoarei.
Tribunalul a constatat că toate contractele denunțate expirau la 31.12.2015, rămânând de executat o perioadă de 4 ani, iar în perioada 2006-2012 debitoarea a înregistrat o pierdere de_ lei, ceea ce înseamnă că, până la expirarea lor, debitoarea ar fi înregistrat mari pierderi.
Față de cele arătate se poate concluziona că măsura denunțării contractelor de către administratorul judiciar este legală și, ca atare, controlul judecătorului sindic nu are obiect, iar calea de urmat pentru creditoarele-reclamante nu este contestația la măsura administratorului judiciar, ci aceea de a obține despăgubiri în condițiile art. 86 alin. 2 din lege, așa cum s-a arătat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatoarele E. AG și E. R. SRL, prin care au solicitat casarea sentinței civile nr. 3784/10.04.2013 și trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorul sindic.
În motivarea sentinței, recurentele au arătat că judecătorul sindic a plecat de la o premisă falsă, respectiv de la faptul că toate criticile formulate pe calea contestației vizează aspecte de oportunitate și nu de legalitate, motiv pentru care a apreciat că acestea nu pot afecta valabilitatea măsurii dispuse de către administratorul judiciar.
Motivele invocate de către recurente pe calea contestației demonstrează sub un prim aspect faptul că niciuna din circumstanțele invocate de către administratorul judiciar în notificarea de denunțare nu este fundamentată și reală, iar sub un al doilea aspect măsura denunțării nu este confirmată de către adunarea creditorilor. Aceste critici vizează legalitatea actului emis de către administratorului judiciar și nu oportunitatea acestuia, astfel că judecătorul sindic reține în mod greșit inexistența unor motive de nelegalitate care să îi îngăduie efectuarea unui control jurisdicțional asupra activității administratorului judiciar.
De asemenea, judecătorul sindic a reținut faptul că măsura denunțării contractelor încheiate de debitoare este atributul exclusiv al administratorului judiciar și pe cale de consecință judecătorul sindic nu are abilitatea de a cenzura o astfel de măsura. Conform aprecierilor judecătorului sindic, cenzura măsurilor dispuse de către administratorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței revine doar adunării creditorilor.
Acesta apreciere a judecătorului sindic nu este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 21 alin. 2 din Lege, care reglementează în mod expres atributul judecătorului sindic de a cenzura activitatea întreprinsă de către administratorul judiciar la cererea unei părți interesate.
Judecătorul sindic are însărcinarea legală de a analiza sub aspectul legalității măsurile dispuse de către administratorul judiciar în cadrul procedurii, fapt admis de însăși instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, motiv pentru care o înțelegere corecta a criticilor cuprinse în contestația formulată dau naștere la un drept la acțiune a recurentelor.
Faptul judecătorul sindic reține că prezenta contestație este inadmisibilă, ignorând aspectele de nelegalitate săvârșite de către administratorul judiciar prin măsura denunțării celor două contracte de furnizare a energiei electrice este nelegal și netemeinic.
Limitarea dreptului la acțiune al părții contractante, în raport de măsura denunțării dispusă de către administratorul judiciar, doar în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin măsura denunțării, și nu și sub aspectul anulării măsurii nelegale, reprezintă o abordare total nelegală a instanței de fond și o încălcare flagrantă a dreptului de acces la o instanță, drept consacrat în mod unanim în jurisprudența CEDO și a instanțelor naționale.
Hotărârea judecătorului sindic este nelegală, fiind dată cu încălcarea legii.
În mod artificial și netemeinic, judecătorul sindic face o distincție între conceptul de "oportunitate" și cel de "nelegalitate", după care aplică aceste două concepte în mecanismul procedurii judiciare a insolvenței în condițiile în care analiza vizează modul de exercitare a atribuțiilor administratorului judiciar, atribuții expres reglementate de lege la art. 20 alin. 1 din Lege, si nu deciziile de natură managerială dispuse de administratorului judiciar în cadrul procedurii insolvenței.
Distincția făcută de către judecătorul sindic este irelevantă și nu își găsește utilitatea în mecanismul controlului pe care judecătorul sindic îl poate exercita asupra activității exercitate de către administratorul judiciar prin prisma atribuțiilor expres reglementate de lege.
Art. 11 alin. 1 din Legea insolvenței enumeră în mod exhaustiv atribuțiile judecătorului sindic, din care se extrage dispoziția legală de la lit. i) care reglementează în mod expres atribuția judecătorului sindic de a soluționa contestațiile formulate de debitor, comitetul creditorilor sau orice altă persoană interesată împotriva masurilor luate de către administratorul judiciar (denunțarea contractelor fiind calificată ca și atribuție a administratorului judiciar).
De asemenea, art. 11 alin. 2 stabilește în sarcina judecătorului sindic și rolul de control al activității administratorului judiciar atât în ceea ce privește activitatea întreprinsă, exercitarea atribuțiilor, cat și rolul de a soluționa orice cerere aferentă procedurii.
Faptul că art. 11 alin. 2 teza a doua stipulează faptul că atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar iar deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori nu înseamnă că judecătorul sindic nu are abilitatea de a analiza actele întreprinse de către administratorul judiciar în exercitarea atribuțiilor expres reglementate de lege, art. 20 alin. 1 din Lege.
În niciuna din cele două ipoteze, art. 11 alin. 1 și art. 11 alin. 2 din Lege, legiuitorul nu instituie o interdicție a judecătorul sindic în vederea restabilirii legalității actelor întreprinse de către administratorul judiciar în exercitarea atribuțiilor exprese menționate la art. 20 alin. 1 din Lege. Ori de cate ori se invocă o neregularitate din partea unui participant la procedură, judecătorul sindic este abilitat să analizeze conformitatea măsurii dispuse în raport de regulile și principiile Legii nr. 85/2006 ca normă specială, precum și în raport de codul civil ca normă generală.
Legea nr. 85/2006 nu limitează sub niciun aspect dreptul la acțiune al participanților la procedură de a supune cenzurii judecătorului sindic actele întreprinse de către administratorul judiciar în exercitarea atribuțiilor, drept pe care în schimb nu îl are judecătorul sindic când vorbim de deciziile manageriale. Pentru că denunțarea unui contract aflat în derulare este circumscris atribuțiilor administratorului judiciar, este evident faptul că această măsură este manifestarea exercitării atribuției expres reglementate de lege și nicidecum o decizie managerială.
A califica măsura denunțării ca fiind o decizie managerială, pentru identitate de rațiune ar însemna ca toate atribuțiile de la art. 20 alin. 1 din lege ar trebuie sa primească aceeași calificare, urmând ca oricare dintre acestea sa nu poată sa fie supusă cenzurii judecătorului sindic, conform interpretării judecătorului sindic.
Judecătorul sindic are atribuții jurisdicționale expres reglementate de Lege (soluționarea cererii de deschidere a procedurii insolventei, a cererii de opoziție la hotărârea de deschidere a procedurii insolventei, a acțiunii in anulare, a cererii in vederea atragerii răspunderii patrimoniale), precum și atribuții de control judiciar asupra activității administratorului judiciar, ceea ce implica controlul exercitării atribuțiilor în cadrul procedurii, cum este și cazul măsurii denunțării.
Ceea ce în mod evident nu poate implica o activitate jurisdicțională din partea judecătorului sindic sunt aspectele procedurale, specifice procedurii insolvenței, care vizează modul de administrare a debitorului sau de gestiune a procedurilor de evaluare, contabilitate, plați lichidări, care sunt aspecte manageriale. În aceasta categorie de acte în care nu poate intra niciuna din atribuțiile administratorului judiciar care rămân supuse cenzurii judecătorului sindic.
Plecând de la această confuzie de abordare, instanța de fond a considerat în mod nelegal că atribuția administratorul judiciar prin care se denunța un contract aflat în derulare (art. 20 alin. 1 lit. j) din Lege) nu poate fi supusă cenzurii în fața judecătorului sindic, ceea ce ar presupune că accesul la o instanță este îngrădit, iar legalitatea măsurii nu poate fi supusă unui control judecătoresc.
Denunțarea unui contract încheiat de debitoare și aflat în derulare la momentul deschiderii procedurii de insolvență nu este prin natura sa o măsură managerială și exclusă de la controlul de legalitate exercitat de către judecătorul sindic.
Judecătorul sindic reține tocmai contrariul pentru ca ulterior să argumenteze faptul că orice critică adusă unei astfel de masuri a administratorului judiciar este inadmisibilă, controlul urmând a se exercita doar de către adunarea creditorilor.
Art. 86 alin. 1 din Lege, reglementând atribuția administratorului judiciar de a denunța contractele încheiate de către debitoare, impune îndeplinirea a două condiții esențiale: denunțarea contractului să conducă la maximizarea averii debitorului, iar contractul denunțat să nu fi fost executat în totalitate ori substanțial. Existența a două condiții legale care urmează să fie verificate pentru a se stabili legalitatea măsurii denunțării justifică nașterea unui drept la acțiune din partea părții interesate, și cu atât mai mult a părții contractante vizate de către măsura denunțării, fapt ce vine în contradicție cu argumentația și soluția pronunțată de către judecătorul sindic.
Administratorul judiciar acționează în calitate de organ care aplică procedura, art. 5 alin. 1 din Lege, și nu în calitate de reprezentant al debitorului sau a creditorilor, ceea ce justifică de plano că atât debitorul cât și creditorul să aibă deschisă calea procesuala de a cere sancționarea măsurii dispuse. Faptul că în anumite situații particulare s-ar putea reține chiar situația în care nici debitorul și nici creditorii nu consideră legală și chiar oportună măsura denunțării unui contract este justificat să se poate solicita cenzurarea măsurii dispuse, care nu este aprobată în prealabil de către adunarea creditorilor - cum s-a întâmplat și în cazul de față.
Dreptul de acțiune este un drept general care poate fi exercitat de partea interesată ori de câte ori se consideră că un drept al părții interesate a fost încălcat. Când legiuitorul a înțeles să interzică un drept la acțiune, a stipulat în mod expres aceasta interdicție, situație care nu este întâlnită în cazul de față, ci chiar mai mult este reglementat un astfel de drept procesual prin dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea insolvenței.
Ar fi injust să admitem faptul că administratorul judiciar ar putea dispune denunțarea unui contract aflat în derulare, chiar dacă măsura denunțării nu îndeplinește cele două condiții expres reglementate de lege, cu consecința negative asupra activității debitoarei, și totuși nici partea contractantă interesată și nici debitorul să nu poată să conteste această măsură.
Acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 86 alin. 2 din Legea insolvenței are o finalitate diferită decât cea a contestației împotriva măsurii denunțării, care nu se confundă nici sub aspectul interesului urmărit și nici sub aspectul prejudiciului încercat de partea contractantă.
Judecătorul sindic, interpretând în mod greșit dispozițiile art. 86 alin. 2 și dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea insolventei, a considerat că în cazul denunțării unui contract aflat în derulare cu debitoarea, partea cocontractantă are doar posibilitatea de a formula o cerere în despăgubire.
Analizând cele două dispoziții legale incidente, nu se identifică nicio interdicție a legiuitorului pentru ca partea cocontractantă să se vadă pusă în situația doar de a obține prejudiciul rezultat din denunțarea contractului. Acest drept se naște în patrimoniul părții cocontractante în momentul în care măsura denunțării îndeplinește cele două condiții expres reglementate de lege, pentru că în această situație forța obligatorie a contractului este sacrificată în interesul debitorului (excepție de la regulă). D. în această situație în care măsura denunțării operează de plin drept putem vorbi de un drept la despăgubire, pentru ca în situația în care măsura denunțării este anulată, nu îndeplinește condițiile legale, părțile sunt repuse în situația anterioară, iar dreptul la despăgubire dispare.
Prin contestația formulata împotriva măsurii denunțării nu se poate critica măsura administratorului judiciar prin care s-a exercitat aceasta atribuție, situație în care s-ar putea admite inadmisibilitatea unui astfel de demers, în schimb se poate critica modul în care a înțeles administratorul judiciar să își exercite aceasta atribuție, atât timp cât se invocă încălcarea prevederilor legale.
Astfel, sub aspectul interesului urmărit, urmând calea contestației împotriva măsurii de denunțare a unui contract se urmărește menținerea acestuia în vigoare (plecând de la premisa că una sau ambele condiții prevăzute la art. 86 alin. 1 nu sunt îndeplinite), în timp ce prin acțiunea în despăgubire interesul urmărit este cel de a obține o despăgubire care să justifice pierderea suferită ca urmare a încetării executării contractului înainte de termen.
În ceea ce privește prejudiciul încercat de partea cocontractantă, există o distincție pe care judecătorul sindic nu a luat-o în seamă și care dă naștere la o interpretare greșită a legii. Art. 21 alin. 2 din Lege urmărește protejarea unui interes născut din executarea contractului și care urmărește evitarea unui prejudiciu efectiv suferit, în condițiile în care admiterea contestației produce efecte retroactive cu consecința repunerii părților în situația anterioară. Art. 86 alin. 1 din Lege reglementează situația în care cocontractantul solicită beneficiu nerealizat din neexecutarea în tot a contractului, ca urmare a denunțării contractului, urmând ca și efectele să fie pentru viitor.
Distincția între cele două acțiuni este relevantă sub aspectul efectelor produse de fiecare în parte și care nu se suprapun astfel că partea interesată are dreptul de a exercita ambele acțiuni și nu doar pe cea în despăgubire astfel cum a reținut instanța de fond.
Concluzionând sub aspectul criticilor formulate împotriva sentinței civile nr. 3784/10.04.2013, recurentele au apreciat că interpretarea judecătorului sindic dată dispozițiilor legale incidente, art. 21 și art. 86 din Lege, s-a făcut în mod eronat cu consecința îngrădirii dreptului recurentelor de a obține o cenzura legalității măsurii denunțării celor două contracte de furnizare a energiei electrice încheiate cu debitoarea Hidroelectrica SA.
În cauză a formulat cerere de intervenție în interesul debitoarei, F. P. SA, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă în ședință publică.
Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele :
Obiectul contestației formulate de recurente în temeiul art. 21 alin. 2 din Legea 85/2006 îl constituie decizia de denunțare a contractului de vânzare-cumpărare energie electrică RO22E, a contractului de vânzare-cumpărare 12E bis și a convențiilor modificatoare.
Această decizie a fost luată de administratorul judiciar în baza atribuției prevăzute de lege la art. 20 alin. 1 lit. j și a dispozițiilor art. 86 alin. 1 din aceeași lege.
Admisibilitatea contestației formulate trebuie raportată mai întâi la actele ce formează obiectul controlului judiciar al judecătorului sindic, astfel cum rezultă din art. 11 alin. 1 și 2 din lege. Astfel, articolul 21 alin. 2 din lege trebuie interpretat prin coroborare cu acest text. Articolul 20 enumeră doar principalele atribuții ale administratorului judiciar, fără să precizeze care din acestea fac parte din atribuțiile în legătură cu activitatea managerială și care nu.
Or, judecătorul sindic, verificând caracterul măsurii contestate, a apreciat că denunțarea contractului reprezintă o decizie managerială a administratorului judiciar și nu poate face obiectul contestației prevăzute de art. 21 alin. 2 din lege, dar poate face obiectul controlului oportunității de către creditori, prin organele acestora. Această afirmație este însă contestată de recurente.
Conduita părților în cursul derulării contractelor reprezintă exercitarea voinței organelor de conducere a acestora, în baza atribuțiilor manageriale încredințate. Chiar și în stare de insolvență, societatea comercială are organe de conducere, care acționează în raporturile cu terții în numele acesteia, respectiv pe administratorul judiciar.
În cauză, recurentele contestatoare acționează în calitate de parte contractantă în contractele denunțate, iar nu în calitate de parte în procedura insolvenței. Decizia de denunțare unilaterală a contractului reprezintă pentru aceasta conduita pe care partea cocontractantă a ales-o în raport de contractul încheiat. Ea nu constituie o măsură în legătură cu procedura de insolvență de care recurentele ar fi prejudiciate, astfel încât să se impună controlul legalității exercitat de judecătorul sindic.
În consecință, Curtea apreciază, în același sens cu judecătorul sindic, că art. 11 alin. 2 din lege se opune ca astfel de decizii ale administratorului judiciar să fie supuse controlului de legalitate ce se exercită de judecătorul sindic în conformitate cu art. 21 alin. 2.
În raport de celelalte susțineri din recurs, Curtea reține posibilitatea denunțării contractelor în curs de derulare este prevăzută de art. 86 alin. 1 din lege, ca atribut exclusiv al administratorului judiciar subordonat scopului maximizării valorii averii debitorului.
Așadar, acest text consacră o excepție de la forța obligatorie a contractului, permițând debitoarei, prin administrator judiciar, să denunțe unilateral contractele în curs de derulare apreciate ca fiind neoportune din punct de vedere economic, lăsând fără efect eventualele dispoziții contractuale referitoare la rezilierea contractului.
Nici acest text nu prevede o cale specială de atac la îndemâna părții cocontractante împotriva deciziei de denunțare a contractului, dar la alineatul 2 se prevede că o acțiune în despăgubiri poate fi introdusă de către acesta.
Modul de redactare a textului, prin condiționarea acestei decizii de importanța pentru activitatea economică a debitoarei, impune aceeași concluzie, respectiv că luarea sa constituie o chestiune de oportunitate și îl privește pe administratorul judiciar, respectiv pe creditorii parte în procedură.
Accesul la justiție, a cărui încălcare a fost invocată de recurente, nu constituie un drept absolut. Atât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și în cea a Curții Constituționale, sunt recunoscute limitele pe care acest drept le poate avea în condițiile legii.
Or, contestația împotriva măsurilor administratorului judiciar se exercită în condițiile prevăzute de legea 85/2006, în raport de care cererea recurentelor este inadmisibilă și a fost respinsă ca atare de judecătorul sindic.
Admisibilitatea cererii acestora nu poate fi privită dincolo de limitele stabilite prin aceasta, căci s-ar încălca principiul disponibilității. Recurentele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 21 din lege, iar nu pe răspunderea contractuală a debitoarei.
Așadar, constatarea inadmisibilității cererii formulate nu reprezintă o încălcare a acestui drept fundamental, soluția fiind dată de urmarea unei căi nepermise de lege.
Față de cele expuse, Curtea apreciază că sentința atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, neputându-se reține incidența art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele-creditoare E. AG. și E. R. S.R.L., împotriva Sentinței civile nr.3784 din 10.04.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-debitoare S.C. HIDROELECTRICA S.A., prin administrator judiciar EURO INSOL S.P.R.L., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F.L. ȘALAR M.C. S. A.S. V.
GREFIER,
V. G.
Red.Jud.Ș.F.L./08.04.2014
Nr.ex.: 2
Fond: Tribunalul București
Președinte:M. M.
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 1796/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1350/2014. Curtea de... → |
|---|
