Nulitate act juridic. Decizia nr. 1806/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1806/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2014 în dosarul nr. 38613/300/2011
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1806
Ședința publică de la 27 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE S. G. N.
JUDECĂTOR C. M. S.
JUDECĂTOR A. S. V.
GREFIER G. M.
====
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta . AND MANAGEMENT SRL împotriva deciziei civile nr.55 A din 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații D. C. M. și D. E. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta prin avocat C. M. cu împuternicirea avocațială aflată la fila 4 din dosar și intimatul D. C. prin avocat P. E. cu împuternicirea avocațială aflată la fila 29 din dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că intimații D. C. și D. E. au depus prin serviciul registratură, întâmpinări în câte 3 exemplare.
Curtea comunică apărătorului recurentei câte o copie a întâmpinărilor. formulate de intimați.
Recurenta prin avocat depune dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 3047,92 lei conform O.P. nr.511/23.10.2014 și timbrul judiciar de 5 lei și solicită acordarea unui termen scurt pentru a lua cunoștință de întâmpinarile comunicate azi și a-și formula apărări.
Intimatul D. C. prin avocat se opune amânării cauzei.
Curtea deliberând, având în vedere că întâmpinările a fost depusă la data de 14.10.2014 și 20.10.2014 și nu conțin excepții, respinge cererea recurentei de amânare a cauzei ca nefiind motivată temeinic.
Părțile prezente nu au cereri de formulat și nici probe de administrat.
Curtea din oficiu invocă excepția nulității recursului cu referire la încadrarea în motivele de recurs prev.de art.304 C.pr.civ. și acordă cuvântul părților, atât pe excepție cât și pe cererea de recurs.
Intimatul prin avocat solicită admiterea excepției nulității recursului.
Recurenta prin avocat solicită respingerea excepției ca neîntemeiată și pe recurs, pune concluzii de admitere astfel cum a fost formulat, conform motivelor dezvoltate pe larg și depune la dosar un borderou cu înscrisuri cuprinzând jurisprudență și doctrină relevante în soluționarea prezentului litigiu. Solicită plata cheltuielilor de judecată atașând totodată și dovada onorariului de avocat. Intimata prin avocat solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, arătând că recurenta nu a probat îndeplinirea prevederilor art. 295 C.pr.civ. să se aibe în vedere elementele expuse în întâmpinare, respectiv că în anul 2007 s-a realizat partajul și în 2009 creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă, abia după doi ani după ce s-a încheiat partajul. Să se aibe în vedere că nu s-a creat nici un prejudiciu creditorului și că frauda debitorului nu se poate reține raportat la anul 2007 când nu exista debit.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2628/20.02.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2011 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta . and Management SRL, în contradictoriu cu pârâții D. E. C., și D. C. M. ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 1000 lei către pârâtul D. C. M., cu titlu de cheltuieli de judecată. În condițiile art. 23 alin.1 lit.b din Legea nr.146/1997 s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 3741,16 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta urmărește pe calea acțiunii pauliene (revocatorii), în condițiile art. 975 C.civil, revocarea unei tranzacții judiciare încheiate între debitorul său, D. C. și fosta soție a acestuia, D. E., susținând fraudarea intereselor sale patrimoniale prin ieșirea din patrimoniul pârâtului a unor bunuri imobile ce ar fi putut fi urmărite de către reclamanta-creditoare pentru acoperirea unei creanțe.
Consideră instanța de judecată că în speță reclamanta nu a probat îndeplinirea condițiilor care să determine revocarea pretinsului act prejudiciabil. Astfel, după cum s-a reținut constant în doctrină și în jurisprudență, pentru a se atinge finalitatea prevăzută de disp. art. 975 C.civil se impun îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, după cum urmează: existența unei fraude din partea debitorului (prefigurarea rezultatului păgubitor pentru creditor); cauzarea unei prejudicieri a drepturilor creditorului, care să constea în micșorarea gajului general, de natură a determina insolvabilitate parțială sau totală a debitorului; actul atacat să nu constituie exercițiul unui drept strict personal al debitorului; creanța creditorului să fie anterioară actului atacat și să fie certă, lichidă și exigibilă; în cazul actelor cu titlu oneros, existența unei complicități la fraudă din partea terțului care a încheiat actul cu debitorul.
A reținut instanța în principal inexistența creanței reclamantei la data la care pârâții și-au partajat bunurile comune, încheind tranzacția vizată de prezenta acțiune. Astfel, după cum a rezultat din înscrisurile existente la dosar, cererea de partaj a bunurilor comune, accesorie cererii de desfacere a căsătoriei dintre pârâți, a fost promovată de pârâtă în luna ianuarie 2007, fiind soluționată prin sentința civilă nr. 6115/18.04.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 B., hotărâre de expedient prin care s-a luat act și s-a consfințit tranzacția încheiată între foștii soți. Or, după cum rezultă din cele două titluri executorii care au stabilit certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței reclamantei (sentințele arbitrale nr. 252/03.11.2009 și nr. 253/03.11.2009 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comert și Industrie a Romaniei) societatea administrată de pârât și ale cărei obligații le garantase prin cele două contracte de închiriere nr. 598 și 599 din 19.01.2006 încheiate cu autoarea reclamantei, a început să aibă întârzieri la plata chiriei către reclamantă abia din lunile noiembrie, respectiv decembrie 2008, deci la aproape doi ani de zile de la încheierea tranzacției prin care cei doi pârâți își partajaseră bunurile comune.
S-a susținut în aceste condiții, că pârâtul premeditase, cu complicitatea pârâtei, cu circa doi ani înainte fraudarea intereselor reclamantei, ține ori de o bogată imaginație, ori are la bază un probatoriu extrem de solid. Câtă vreme în cauză nu s-au propus de către reclamantă asemenea probe, susținerile vizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 975 C.civil rămân la nivelul de simple supoziții.
Mai mult, mergând pe raționamentul reclamantei, este inexplicabil că, deși ar fi luat decizia încheierii unui act juridic în frauda creditorului, debitorul ar fi efectuat ulterior acestuia, pe parcursul a circa 2 ani, plăți însumând sute de mii de euro către reclamantă.
În fapt, actul juridic constând în partajarea bunurilor comune pe baza tranzacției încheiate între pârâți nu a cauzat niciun prejudiciu reclamantei, la data respectivă (și nici în următoarele 20 de luni) aceasta nefiind titulara niciunei creanțe bănești față de aceștia.
Pe de altă parte, a constatat instanța că susținerile pârâtului au prevalat în pertinență celor ale reclamantei, întârzierea și ulterior imposibilitatea plății chiriei către reclamantă având se pare o explicație mai simplă, respectiv scăderea drastică a consumului pe fondul crizei economice globale care a debutat în anul 2008. Pe de altă parte, a considerat instanța ca lipsite de suport probator și afirmațiile reclamantei în sensul că determinantă la încheierea celor două contracte de închirierea a fost garanția oferită de pârât în garantarea obligațiilor societății locatare, pârât descris ca o persoană foarte potentă financiar. Or, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că averea pârâtului (și aceasta în devălmășie cu soția sa) consta într-un apartament în .-un imobil teren și construcție în ., în 2 autoturisme și o motocicletă, fiind vădită astfel lipsa de temeinicie a susținerilor reclamantei.
Cât privește pretinsul act prejudiciabil încheiat de pârâți – tranzacția consfințită prin hotărâre judecătorească – este vizibilă disproporția de valoare între bunurile care au revenit în proprietate exclusivă fiecăruia dintre cei doi pârâți, însă fiind vorba de un partaj de bunuri comune accesoriu unui divorț, este de prezumat că la modalitatea de împărțirea au fost vizate și alte criterii decât cele de ordin material. Ținând seama că în urma desfacerii căsătoriei, pârâtei i-au fost încredințați cei doi copii minori, este explicabil că înțelegerea foștilor soți a fost în sensul ca pârâtei să-i revină bunurile cele mai valoroase, incluzând imobilul care a constituit domiciliul comun și domiciliul minorilor.
În raport de toate considerentele expuse anterior, constatând că prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de art. 975 C.civil, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a tranzacției încheiate intre pârâți in data de 31.01.2007; pe cale de consecință, au fost respinse ca neîntemeiate și celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea inopozabilității tranzacției fata de București M.; radierea mențiunilor privind Tranzacția din cărțile funciare ale bunurilor ce au făcut obiectul Tranzacției și obligarea pârâților in solidar, la plata cheltuielilor de judecata, toate având caracter accesoriu și cererii revocatorii.
În condițiile art. 274 alin.1 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a reclamantei, instanța a dispus obligarea acesteia să plătească pârâtului cheltuielile efectuate cu prezentul proces, în cuantum de 1000 lei, reprezentând contravaloarea onorariului avocațial achitat de acesta conform dovezilor depuse la fila 259 dosar.
Totodată, urmare a cererii depuse de reclamantă la termenul din 13.02.2013, în condițiile art. 23 alin.1 lit.b din Legea nr.146/1997 instanța a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 3741,16 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta,solicitând instanței modificarea în tot a sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 55A/17.02.2014, tribunalul a respins apelul ca nefundat, obligând totodată apelanta să plătească intimaților 1000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, apelanta . AND MANAGEMENT SRL a solicitat revoacrea tranzacției încheiate între intimații pârâți D., cu consecința constatării inopozabilității tranzacției față de ea, radierea mențiunilor privind această tranzacție din cărțile funciare ale bunurilor ce au format obiectul tranzacției, cu cheltuieli de judecată, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile art.975 C.civ.
Față de probele administrate în cauză, tribunalul constată că instanța de fond în mod corect a reținut că în cauză, apelanta creditoare nu a reușit să probeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.975 C.proc.civ., limitându-se în a face simple afirmații, nesusținute în material probator conform art.1169 C.civ.
Astfel, acțiunea pauliană este acea acțiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
Așadar, pentru ca apelanta să probeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.975 C.proc.civ., aceasta trebuie să demonstreze existența unei fraude din partea debitorului (prefigurarea rezultatului păgubitor pentru creditor); cauzarea unei prejudicieri a drepturilor creditorului, care să constea în micșorarea gajului general, de natură a determina insolvabilitate parțială sau totală a debitorului; actul atacat să nu constituie exercițiul unui drept strict personal al debitorului; creanța creditorului să fie anterioară actului atacat și să fie certă, lichidă și exigibilă; în cazul actelor cu titlu oneros, existența unei complicități la fraudă din partea terțului care a încheiat actul cu debitorul, condiții care, așa cum a reținut și prima instanță nu au fost probate.
Reține tribunalul că la data la care intimații au încheiat tranzacția, apelanta reclamantă nu deținea împotriva intimatului D. C. M. nicio creanță. Tribunalul are în vedere că cererea de partaj a bunurilor comune, accesorie cererii de desfacere a căsătoriei dintre pârâți, a fost promovată de intimata pârâtă în luna ianuarie 2007, fiind soluționată prin sentința civilă nr.6115/18.04.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, hotărâre de expedient prin care s-a luat act și s-a consfințit tranzacția încheiată între foștii soți, pe când creanța apelantei a fost confirmată abia prin sentințele arbitrale nr.252/03.11.2009 și nr. 253/03.11.2009 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și ca urmare a demarării acestor proceduri ca urmare a întârzierii la plata chiriei către apelantă de către intimat din lunile noiembrie, respectiv decembrie 2008, deci la aproape doi ani de zile de la încheierea tranzacției prin care cei doi pârâți își partajaseră bunurile comune.
În această situație nu se poate afirma că intimatul pârât ar fi premeditat așa ceva cu 2 ani înainte de pronunțarea sentințelor arbitrale menționate anterior, cu atât mai mult cu cât, acesta, pe parcursul a cca 2 ani, intimatul pârât a achitat apelantei reclamante sute de mii de euro către aceasta
Practic, actul juridic constând în partajarea bunurilor comune pe baza tranzacției încheiate între intimații pârâți nu a cauzat niciun prejudiciu apelantei reclamante nici la data încheierii lui și nici în următoarele 20 de luni aceasta nefiind titulara niciunei creanțe bănești față de aceștia.
Susținerea apelantei potrivit căreia prin hotărârea judecătorească de partajare a bunurilor comune este vizibilă disproporția de valoare între bunurile care au revenit în proprietatea excluzivă a intimaților este apreciată de tribunal ca fiind neîntemeiată, având în vedere că, pe de o parte, hotărârea judecătorească nu formează obiectul analizei în prezentul dosar(calea de atac împotriva acesteia fiind alta), iar pe de altă parte, fiind vorba despre un partaj de bunuri comune, tribunalul a considerat că prima instanță în mod corect a reținut că este de prezumat că la modalitatea de împărțire au fost vizate și alte criterii decât cele de ordin material.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, solicitând modificarea ei în tot. În motivarea recursului, recurenta a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive:
1. Instanța de apel a reținut în mod greșit lipsa condiției anteriorității creanței față de actul atacat.
Astfel, se arată, principalul considerent pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția a constat în pretinsa inexistență a creanței în patrimoniul reclamantei la data la care intimații și-au partajat bunurile. Or, analiza acestei condiții ar fi trebuit raportată la specificul relațiilor contractuale dintre părți. Prin contractele din luna ianuarie 2006, intimatul D. C. a renunțat în mod irevocabil la beneficiile de discuțiune și diviziune, astfel că reclamanta ar fi putut cere executarea oricărei obligații scadente rezultate din contract direct de la intimat. Se mai arată că obligațiile părților rezultate din contractele menționate au avut caracter continuu și succesiv, îndeplinirea lor urmând a se realiza lunar, din 2006 până în 2011. În opinia recurentei, împrejurarea că obligațiile rezultate din cele două contracte nu au mai putut fi executate începând cu lunile noiembrie și decembrie 2008 nu infirmă calitatea intimatului de debitor începând cu anul 2006.
Mai arată recurenta că pronunțarea sentințelor arbitrale nr. 252 și 253 din 03.11.2009confirmă caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor neachitate, confirmare ce are, însă, un efect retroactiv, de la data cererii de chemare în judecată.
Afirmă recurenta că instanța de apel a apreciat eronat situația de fapt, condiția anteriorității creanței față de actul prejudiciator nefiind autonomă și imperativă în absolut toate situațiile, art. 975 C.civ. neputând fi interpretat în acest sens, întrucât relațiile comerciale sunt în continuă schimbare. Mai arată recurenta că s-a decis în practică în sensul că atunci când debitorul încheie un act fraudulos, cu scopul de a prejudicia un anumit creditor, acesta poate formula acțiune pauliană chiar dacă actul a fost încheiat anterior nașterii dreptului său de creanță.
Se arată, așadar, că în mod eronat instanța a reținut lipsa condiției anteriorității, întrucât, în opinia recurentei, aceasta nu este un element al acțiunii pauliene distinct de celelalte, ci doar un element în funcție de care se poate stabili frauda debitorului și, când este cazul, a terțului cocontractant.
2. Instanța de apel a reținut în mod greșit lipsa prejudiciului cauzat de încheierea tranzacției a cărei revocare s-a solicitat, întrucât prejudiciul constă în imposibilitatea executării silite a fidejusorului, al cărui patrimoniu a fost golit ulterior încheierii tranzacției și, de asemenea, sunt îndeplinite condițiile prejudiciului, respectiv actul este unul de însărăcire a debitorului și a cauzat acestuia o stare de insolvabilitate.
3. Instanța de apel a apreciat în mod greșit lipsa fraudării intereselor recurentei, neținând seama că intimatul a cunoscut, încă de la data semnării contractelor, care sunt obligațiile sale în calitate de fidejusor, acționând la încheierea tranzacției cu scopul de a-și pune patrimoniul la adăpost, transmițând intimatei cocontractante toate bunurile sale, în schimbul unei sulte ce nu a fost identificată în niciunul dintre conturile debitorului.
4. Instanța de apel a refuzat în mod nejustificat să rețină complicitatea la fraudă a intimatei D. E., aceasta fiind evidentă întrucât tranzacția s-a făcut în folosul său, patrimoniul intimatului cocontractant fiind golit de conținut.
În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 C.pr. civ. și art. 975 C.civ.
Intimatul D. C. M. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că decizia pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, în mod corect fiind reținută neîndeplinirea condițiilor pentru promovarea acțiunii pauliene.
Intimata D. C. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că decizia pronunțată de instanța de apel este legală și temeinică, nefiind dovedite condițiile impuse de art. 975 C.civ.
La termenul din 27.10.2013 s-a pus în discuție excepția nulității recursului.
Analizând actele dosarului cu referire la excepția invocată și prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la excepția nulității:
În situația recursului formulat împotriva unei decizii pronunțate în apel, nu pot fi invocate decât critici care se încadrează în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C.pr. civ. Așadar, nu orice chestiune ce a fost dedusă judecății instanței de apel mai poate fi criticată în recurs, iar aspectele care exced motivelor permise de lege pentru această cale extraordinară de atac nu mai pot fi repuse în discuție.
Recurenta, deși asistată de avocat încă de la redactarea cererii de recurs, nu a indicat în concret motivele de casare pe care a înțeles să le invoce, limitându-se la evocarea generică a art. 304 C.pr. civ.
Cu toate acestea, din examinarea cererii de recurs rezultă că anumite aspecte din cadrul primului motiv expus de recurentă ar putea fi încadrat în art. 304 pct. 9 teza a II-a C.pr. civ. (hotărârea pronunțată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), astfel că excepția nulității urmează a fi respinsă.
Cu privire la motivele de recurs:
Motivele 2, 3 și 4 au în vedere modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele dosarului și a reținut lipsa prejudiciului, lipsa fraudării intereselor creditorului și lipsa complicității la fraudă a terțului cocontractant.
Or, aceste aspecte țin exclusiv de interpretarea probelor și de situația concretă de fapt reținută în dosar, iar nu de interpretarea și aplicarea legii. Motivele astfel invocate nu se încadrează în niciunul dintre cele expres și limitativ enumerate de art. 304 C.pr. civ., astfel încât se constată caracterul neîntemeiat al recursului declarat pentru aceste motive.
În ceea ce privește motivul 1 de recurs, aceleași considerente ca mai sus se impun cu referire la acele argumente care au în vedere situația de fapt reținută de instanța de apel privind data concretă a nașterii creanței intimatului față de apelantă, aspect care, așa cum, de altfel, chiar recurenta arată în cererea sa (f. 8, paragr. 4) ține de situația de fapt.
Prin urmare, sub acest aspect recursul este neîntemeiat, nefiind permis instanței de recurs a reanaliza situația de fapt reținută în apel.
În schimb, se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C.pr. civ. argumentul potrivit căruia art. 975 C.civ., invocat de recurenta-apelantă-reclamantă ca temei al cererii sale de chemare în judecată, nu ar impune o condiție a anteriorității creanței față de actul prejudiciator.
Acest argument este neîntemeiat, întrucât condiția anteriorității creanței este recunoscută de doctrină și jurisprudență, astfel cum rezultă chiar din citatul prezentat de către recurentă (f. 8, paragr. 5). Nuanțarea ce rezultă, de asemenea, din același citat, este în sensul că, pe cale de excepție de la această regulă, se recunosc limitări ale acestei condiții pentru situația în care actul fraudulos a fost încheiat pentru prejudicierea unui creditor viitor, cu privire la care exista perspectiva certă de a intra într-un raport obligațional.
Aplicarea acestei modalități excepționale de interpretare a art. 975 C.civ. depinde, însă, de reținerea unei anumite situații de fapt, respectiv existența unei perspective certe de naștere a raportului obligațional viitor. Or, o asemenea situație de fapt nu a fost reținută în prezenta speță de către instanța de apel și, așa cum am arătat mai sus, instanța de recurs nu mai poate reexamina situația de fapt, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel.
Prin urmare,în temeiul art. 312 C.pr.civ., se impune respingerea recursului ca nefondat.
În temeiul art. 316 rap. la art.298 și 274 C.pr. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului D. C. suma de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii și chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul formulat de recurenta . AND MANAGEMENT SRL împotriva deciziei civile nr.55 A din 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații D. C. M. și D. E. C., ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimatul D. C. a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2014
Președinte, S. G. N. | Judecător, M.-C. S. | Judecător, A. S. V. |
Grefier, G. M. |
Red.Jud.S.N. 3.11.2014
Tehnored.G.M.2 ex.6.11.2014
Fond: Tribunalul București-Secția a VI a Civilă
Președinte: N. B.
| ← Poprire asiguratorie. Decizia nr. 197/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 232/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
