Pretenţii. Decizia nr. 1461/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1461/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 35872/300/2011
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1160/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1461/2014
Ședința publică de la 30 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. P.
JUDECĂTOR G. G.
JUDECĂTOR R. A. V. S.
GREFIER C. L.
Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenta pârâtă . și de către recurenții reclamanți D. I. A. și D. L. R. împotriva deciziei civile nr. 287/10.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă a în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 23.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data din 30.06.2014 când a decis următoarele:
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 287 din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă, instanța în complet de divergență, cu majoritate a admis apelul formulat de apelanta – pârâtă ., în contradictoriu intimații D. L. R. și D. I. A. și a modificat în parte sentința civilă nr._ din 1.10.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv și declarare a nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 3.5 Condiții generale și art. 5 lit. a) Condiții speciale ale celor două contracte de credit, nr._/DV/12.11.2007 și nr._/9.06.2008; a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc și dobânda legală aferentă, precum și cererea privind perceperea unei dobânzi fixe; a respins ca neîntemeiată cererea privind daunele morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Instanța de apel în complet de divergență a reținut următoarele aspecte:
Înainte de toate, tribunalul a constatat că, prin apelul formulat, apelanta pârâtă a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, astfel încât instanța de apel va cerceta cauza sub toate aspectele.
Relativ la excepția prescripției, apelanta pârâtă a susținut că dreptul material la acțiune al intimaților reclamanți, pentru restituirea sumelor reprezentând comision de risc, s-a născut încă de la momentul perceperii comisionului de risc, acesta fiind momentul cunoașterii prejudiciului, în sensul art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a reținut că, într-adevăr, conform art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 aplicabil atât în materia răspunderii civile delictuale, cât și în materia îmbogățirii fără justă cauză (după cum prevede alineatul 2 al aceluiași text de lege), prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Însă, acest text de lege se aplică circumstanțiat în materia cererilor având ca obiect repunerea în situația anterioară ca urmare a pronunțării/declarării nulității sau rezoluțiunii. În atare situații, dreptul material la acțiune se naște abia în momentul și condiționat de pronunțarea sau declararea nulității ori a rezoluțiunii.
Prescripția reprezintă o sancțiune aplicabilă celui care în mod culpabil a rămas în pasivitate și nu a exercitat acțiunile prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său, în condițiile în care aceste acțiuni îi erau accesibile. Or, în mod evident, o acțiune având ca obiect repunerea în situația anterioară, exercitată înainte de declararea nulității, ar fi fost de la bun început sortită eșecului. Prin urmare, prescripția nu poate să curgă împotriva unei persoane care nu are încă deschisă calea acțiunii în justiție, o interpretare contrară deturnând instituția prescripției extinctive de la finalitatea recunoscută de lege.
Așadar, tribunalul a mai reținut că, relativ la această excepție, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. Consecutiv, tribunalul apreciază legală și temeinică soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției.
Sub aspectul excepției inadmisibilității capătului 3 de cerere privind constatarea faptului că dobânda din convenția de credit este fixă, în raport de dispozițiile art. 111 C., tribunalul a constatat că aceasta a fost invocată la termenul de judecată din data de 20.09.2012, când prima instanță a dispus unirea cu fondul cauzei. Într-adevăr, odată cu soluționarea fondului cauzei, prima instanță nu a soluționat în mod expres și această excepție. În schimb, a dispus obligarea pârâtei să perceapă pe întreaga perioadă a derulării contractelor de credit o dobândă fixă. Prin urmare, prima instanță nu a soluționat o acțiune în constatare, ci una în realizare, astfel încât, în mod implicit, a soluționat și excepția inadmisibilității invocată de pârâtă. De altfel, în raport de dispozițiile primei instanțe, de obligare a pârâtei la perceperea unei dobânzi fixe, tribunalul apreciază nefondată această excepție, fiind în mod evident vorba de un capăt de cerere în realizare, iar nu în constatare, conform art. 111 C..
Sub aspectul soluției de declarare a nulității absolute a clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convențiilor de credit, tribunalul a constatat că aceste clauze reglementează data ajustării dobânzii, stipulând că „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”
Asemenea primei instanțe, tribunalul a apreciat că este îndeplinită în privința acestei clauze condiția prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 vizând lipsa negocierii.
Referitor la această clauză, tribunalul a mai reținut că relevante sunt și dispozițiile art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, conform cărora sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către un consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Potrivit principiului interpretării dreptului național conform dreptului comunitar, statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (cauza Paola Faccini Dori împotriva Recreb SRL), care instituie obligația instanțelor naționale de a interpreta dreptul național în lumina literei și spiritului unei directive, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se pretează a fi interpretate în lumina prevederilor art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
În mod evident, dobânda este inclusă în prețul convenției de credit, fiind astfel incidente și prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, mai sus menționate.
Astfel, pentru ca o clauză care reglementează dobânda să nu fie abuzivă, este necesar ca aceasta să fie exprimată în mod clar și inteligibil, iar împrumutatul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Cât privește prima condiție, instanța a constatat că noțiunea de „schimbări semnificative” a fost definită în cadrul Condițiilor generale ale contractului de credit, fiind considerate ca reprezentând „(i) orice variație cu o cotă procentuală de 0,2% p.a. sau mai mare a valorii indicilor de referință ai pieței monetare, față de valoarea acestora la data de referință (ex. data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc), (ii) orice modificări ale costurilor de finanțare ale băncii care ar genera o depășire a nivelului maxim acceptabil pentru aceasta în vederea continuării desfășurării activității, în legătură cu un anumit produs/serviciu, în condiții de profitabilitate, precum și (iii) orice modificări legislative ce ar supune banca la suportarea unor costuri noi/suplimentare/majorate față de cele avute în vedere la data de referință (ex. data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc.), incluzând, dar fără a se limita la situațiile prevăzute la Secțiunea 10), pct. 10.1. din prezentele Condiții generale.”
Însă, potrivit art. 1 lit. a alin. 2 din Anexa la Legea nr. 193/2000, pentru ca o astfel de clauză să nu fie considerată abuzivă, este necesar ca împrumutatul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, această posibilitate nu este prevăzută în contracte. Chiar dacă, în temeiul legii, împrumutatul ar avea această posibilitate, instanța a apreciat că era necesară stipularea ei în contract, doar într-o atare ipoteză putându-se considera că banca a dat dovadă de bună-credință la încheierea contractului și a înțeles să respecte drepturile consumatorului, conferite de lege.
Nu în ultimul rând, întrucât această clauză contractuală dă dreptul doar băncii să modifice cuantumul dobânzii, fără a fi prevăzută posibilitatea împrumutatului de a rezilia imediat contractul, în mod evident o astfel de clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bune-credințe.
Prin urmare, asemenea primei instanțe, tribunalul a apreciat că clauza stipulată la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit este abuzivă.
Referitor la clauzele stipulate la art. 8.1 lit. c și lit. d din condițiile generale ale convenției de credit, asemenea primei instanțe, tribunalul a mai apreciat că acestea au caracter abuziv.
Astfel, potrivit acestor clauze, banca are dreptul de a declara scadența anticipată a creditului „în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției”, precum și „în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.”
Tribunalul a constatat că modul de formulare al acestor clauze este unul evaziv, echivoc, lăsând la latitudinea băncii interpretarea acestora, fără ca împrumutatul să cunoască efectiv conținutul acestor clauze. Prin urmare, o astfel de clauză este abuzivă întrucât se include în prevederile art. 1 lit. g din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
Totodată, în raport de aceste din urmă dispoziții legale, contrar susținerilor apelantei pârâte, caracterul abuziv al clauzei nu poate fi raportat doar la momentul executării unei astfel de clauze, simpla lor existență în contract rupând echilibrul impus de lege în privința drepturilor și obligațiilor părților.
Așadar, și în privința acestor clauze contractuale, tribunalul a apreciat legală soluția primei instanțe.
Apelanta a criticat și declararea nulității clauzelor stipulate la Secțiunea 10 a convențiilor de credit. Aceste clauze conțin următoarele: „10. 1. Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu, în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției. 10.2 În oricare din cazurile mai sus menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor, altor rambursări”.
Asemenea primei instanțe, tribunalul a constatat că aceste clauze nu reglementează sume determinate sau cel puțin determinabile la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul nu poate cunoaște cuantumul sumelor pe care va trebui să le plătească, fiind și de această dată evident dezechilibrul existent între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, și aceste clauze au caracter abuziv, fiind justificată soluția primei instanțe de constatare a nulității lor.
Referitor la comisionul de risc, tribunalul a apreciat fondat apelul formulat de apelanta pârâtă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/DV/12.11.2007, banca percepe un comision de risc „de 0,19%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit”.
Conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/09.06.2008, banca percepe un comision de risc „de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit”.
Art. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit prevede că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile generale”.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acest text de lege preia în legislația internă dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Din aceste dispoziții legale rezultă că, sub rezerva caracterului clar și inteligibil, clauzele care vizează prețul serviciilor oferite nu pot fi considerate abuzive. Cu alte cuvinte, un consumator nu poate contesta prețul unui serviciu contractat, nu poate susține caracterul nejustificat al acestuia în raport de serviciile furnizate, dacă acest preț este clar și inteligibil.
Sub un prim aspect, se impune a se determina dacă acest comision de risc face parte din prețul contractului. În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, care definesc costul total al creditului ca fiind toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii.
Rezultă din aceste dispoziții legale că sumele percepute cu titlu de comision de risc sunt incluse în noțiunea de „preț al serviciilor”, prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE. De altfel, chiar și condițiile generale ale convențiilor de credit definesc „costul total al creditului la consumator” ca fiind „toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli”.
Tribunalul a constatat că prin convențiile de credit s-a stabilit un cuantum determinat al comisionului de risc, de 0,19%, respectiv 0,22% aplicat la soldul creditului, astfel încât chiar de la momentul încheierii contractelor împrumutații au cunoscut care este întinderea exactă a obligației lor de plată a acestui comision, care a fost inclus și în graficul de rambursare. Totodată, cuantumul acestui comision este unul fix, iar nu variabil, și este raportat la soldul creditului, astfel încât, după cum rezultă și din graficele de rambursare, suma achitată lunar de împrumutați cu titlu de comision de risc se reduce odată cu micșorarea soldului creditului.
Contrar primei instanțe, tribunalul a apreciat că pentru a fi socotit exprimat clar și inteligibil, este suficientă menționarea expresă a cuantumului comisionului de risc, iar nu și a motivelor perceperii unui astfel de comision. Astfel, tribunalul a constatat că, potrivit art. 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit, comisionul de risc se percepe pentru punerea la dispoziție a creditului. De asemenea, tribunalul a apreciat fondate susținerile apelantei pârâte conform cărora din chiar denumirea acestui comision rezultă motivele perceperii lui, respectiv riscul de credit.
Este de notorietate existența noțiunii de „risc de credit”, pe care orice bancă și-l asumă odată cu acordarea unui credit, mai ales a unui credit pe o perioadă îndelungată, cum este cazul în speța de față (300 de luni). De altfel, riscul de credit este definit de art. 2 lit. g din Norma BNR nr. 17/2003 (în vigoare la data încheierii contractelor), ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale, aceste prevederi întregind orice convenție de credit acordată.
Tribunalul a mai reținut că, la momentul încheierii convenției de credit, perceperea unui astfel de comision nu era interzisă nici de legea internă și nici de dispozițiile comunitare, astfel încât era legală perceperea acestuia. Totodată, faptul că banca și-a asigurat și alte garanții prin contractul de credit, precum ipotecă sau poliță de asigurare, nu face ca acest comision de risc să devină abuziv, întrucât nicio dispoziție legală nu limitează dreptul unei bănci de a-și constitui mai multe garanții, care să asigure în final recuperarea sumei acordate.
La momentul încheierii contractului, intimații reclamanți au avut posibilitatea de a cunoaște cuantumul concret al comisionului de risc, precum și costul total al creditului. De altfel, dobânda anuală efectivă (D.) a fost clar menționată în cuprinsul ambelor convenții de credit, fiind de 6,9%, intimații reclamanți cunoscând exact cuantumul sumelor pe care trebuiau să le restituie. Beneficiind de mai multe oferte existente pe piață, intimații reclamanți au ales-o pe cea pusă la dispoziție de V. R. SA, considerând-o, la momentul respectiv, corespunzătoare intereselor lor. Or, în condițiile în care intimații reclamanți au fost pe deplin informați la momentul contractării creditului cu privire la sumele pe care urmau să le achite ca preț, nu mai pot susține în prezent că unele sume sunt nejustificate. Dacă s-ar admite o astfel de susținere, ar însemna că i se permite unei persoane să conteste prețul unui serviciu prestat pentru simplul motiv că profesionistul nu a justificat un cuantum atât de ridicat. Or, sub rezerva caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind prețul, acestea nu pot fi cenzurate în temeiul legislației privind protecția consumatorului. Cu titlu de exemplu, un consumator nu ar putea invoca faptul că prețul practicat de un comerciant nu este justificat în raport de natura și calitatea serviciului prestat, o astfel de excludere fiind expres prevăzută atât de legislația internă (art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000), cât și de cea comunitară (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE).
În fine, chiar admițând că era necesară menționarea în contract nu doar a cuantumului comisionului de risc perceput, ci și a motivelor perceperii acestuia, tribunalul a mai reținut că, pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă, este necesar să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel cum impune în mod expres art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, condițiile prevăzute de lege fiind cumulative.
Dezechilibrul care se poate asocia comisionului de risc este unul patrimonial. Or, raportat la dispozițiile convențiilor de credit, tribunalul a constatat perceperea de către bancă a unei dobânzi anuale efective de 6,9%, cuantum care nu poate fi apreciat în niciun caz disproporționat. De altfel, astfel cum s-a expus mai sus, la momentul contractării creditelor, intimații reclamanți au apreciat că aceste credite le servesc pe deplin interesele, din moment ce, având de ales între diferitele oferte de pe piață, au optat pentru cele ale apelantei pârâte.
Așadar, în condițiile în care cuantumul comisionului de risc a fost precis determinat prin convenția de credit, inclus în D., cunoscut și acceptat de către consumatori, neexistând niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, tribunalul a apreciat că clauzele contractuale care reglementează acest comision de risc se impun intimaților reclamanți în temeiul principiului forței obligatorii a contractului, prevăzut de art. 969 din Codul civil de la 1864.
Din această perspectivă, tribunalul a apreciat eronată interpretarea dată de instanța de fond celor statuate de CJUE în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc). Astfel, CJUE a statuat că „articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (par. 44)”. Cu alte cuvinte, dreptul comunitar nu se opune ca o reglementare națională să ofere un grad de protecție mai ridicat consumatorilor, instituind un control jurisdicțional și cu privire la obiectului principal al contractului, chiar dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil. Însă, dreptul comunitar nu justifică un astfel de control decât în cazul în care o reglementare națională îl autorizează. Or, legislația română nu a extins în acest sens domeniul protecției drepturilor consumatorilor. În realitate, dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE au fost preluate în dreptul intern prin prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Așadar, contrar primei instanțe, tribunalul reține că legislația internă nu instituie un control jurisdicțional asupra obiectului principal al contractului, decât în cazul în care clauzele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 296 C., tribunalul a modificat în parte sentința civilă apelată în sensul ca a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv și declarare a nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 3.5 Condiții generale și art. 5 lit. a) Condiții speciale ale celor doua contracte de credit.
De asemenea, având în vedere că tribunalul a apreciat legale aceste clauze, nu se mai justifică nici repunerea părților în situația anterioară prin restituirea către intimații reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de risc, motiv pentru care și în această privință soluția primei instanțe a fost modificată, în sensul că a respins ca neîntemeiata cererea privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc și dobânda legala aferenta, precum și cererea privind perceperea unei dobânzi fixe.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect daunele morale, tribunalul a reținut că acesta este nefondat, în condițiile în care clauzele contractuale care reglementează comisionul de risc au fost apreciate legale. Or, clauzele apreciate abuzive de către tribunal, prevăzute la art. 3 lit. d din condițiile speciale, 8.1 lit. c și d și Secțiunea 10 din condițiile generale, nu justifică acordarea unor sume cu titlu de daune morale, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada aplicării efective de către apelanta pârâtă a acestor clauze contractuale. Prin urmare, și în privința acestui capăt de cerere, soluția primei instanței a fost modificată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind daunele morale.
Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În temeiul acestor dispoziții legale, tribunalul a dispus obligarea intimaților reclamanți la plata către apelanta pârâtă a sumei de 1714,27 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, conform dovezilor de la dosarul cauzei.
D-na judecător D. N. în motivarea opiniei separate în sensul respingerii apelului ca nefondat, a constatat următoarele:
Argumentele apelantei în contestarea soluției instanței de fond cu privire la clauzele art. 3 lit. d și art. 5 lit. a din Condițiile speciale, art. 3.5 ale convenției de credit considerate abuzive cu consecința obligării la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dobânda aferentă, nu pot fi primite.
Pentru ca o clauză să fie considerată abuziva era necesar a fi întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, și anume să fie o clauză contractuală care nu a fost direct negociată cu consumatorul, dacă prin ea însăși ori împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Cu privire la clauzele contractuale în litigiu, s-au reținut întrunite condițiile legale sus menționate cu privire la comisionul de risc. Aceasta se impune întrucât respectivele clauze nu au fost negociate direct cu reclamanții, clienți, între parți intervenind un contract de credit care este un contract standard, preformulat, fără ca reclamanții, cocontractanți, să poate interveni în sensul modificării clauzelor contractuale, ci numai de a accepta sau nu prevederile contractuale, fiind astfel un contract de adeziune. O dovadă contrară nu se poate retine ca fiind efectuată cu privire la negociere cum prevede art. 4 alin 3 din Legea nr 193/2000. Condițiile speciale invocate de apelanta pârâtă ca fiind negociate vizează cuantumul sumei împrumutate, modalitatea de plata, etc. fără posibilitatea reclamanților de a modifica clauzele contractuale, a elimina un comision.
Totodată, convenția de credit nu cuprinde o descriere a acestui comision, nu se precizează explicit ce reprezintă comisionul de risc, în ce condiții este perceput, care sunt riscurile acoperite. Afirmația apelantei parate privind exprimarea cu claritate a conținutului clauzei referitoare la acest comision, perceput pentru administrarea riscului privind creditul, nu se susține tocmai pentru că riscurile nu au fost detaliate, explicate în contract, iar obligația clienților a fost garantată cu ipotecă și cesionarea în favoarea băncii a poliței de asigurare asupra imobilului, astfel că pentru riscurile preluate de bancă în cazul nerambursării creditului, cum susține apelanta, există deja garanții instituite de clienți, iar comisionul nu a fost explicat în contract.
Așadar, chiar reținându-se ca făcând parte din preț, comisionul în discuție, era necesara o exprimare clara, fără echivoc, a respectivului comision, nu s-a dovedit că ar fi existat posibilitatea de opțiune a clienților, în cazul executării corecte a obligației de informare de către bancă. Ori, în lipsa unei definiții clare, exemplificări a comisionului în convenția de credit, intervine un dezechilibru semnificativ intre prestații, intre drepturile și obligațiile parților, odată majorat costul creditului, obligația împrumutatului devenind mai oneroasa, clauza fiind considerata abuziva. Acest dezechilibru se reține având în vedere faptul că împrumutatul nu are posibilitatea să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura riscului, dacă suma percepută este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă eventualul risc nu putea fi acoperit prin garanțiile instituite ori celelalte comisioane, dobânda.
Prin urmare, argumentele apelantei ca acest comision a fost cunoscut de părți la momentul încheierii contractului sub aspectul cuantumului și al sumei, este parte a prețului, nu sunt de natura a înlătura caracterul abuziv al clauzei, de vreme ce clienții nu au cunoscut în fapt, detaliat, ce reprezintă acest risc, motivul perceperii acestuia. D. consecința, părțile vor fi repuse în situația anterioara și reținându-se o plată nedatorată în sensul art. 992-993 c.civ., ce presupune executarea unei obligații inexistente, o plată din eroare, astfel că se impune menținerea soluției de obligare a paratei apelante la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la încheierea convenției la zi, dobânda legală aferenta, prin sentința contestată, iar celelalte aspecte se constata ca fiind corect reținute, temeinic argumentate prin soluția contestata.
Pentru aceste considerente, față de art. 296 c.pr.civ., în temeiul disp. Legii nr.193/2000, apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 287 din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 301 Cod procedură civilă au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâta, pentru soluționarea cărora la Curtea de Apel București – Secția a V a Civilă la data de 15.05.2014 a fost înregistrat dosarul nr. 1160/2014(nr. unic_ ).
Recurenții reclamanți consideră că decizia atacată este nelegală deoarece:
-instanța de apel în mod greșit a respins admițând apelul, a respins cererea de constatare a caracterului abuziv și de declarare a nulității absolute a clauzelor art. 3.5. Condiții generale și art. 5 lit. a) Condiții speciale ale celor două contracte de credit, nr._/DV/12.11.2007 și nr._/9.06.2008 precum și a cererilor privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc și dobânda legală aferentă și acordarea de daune morale;
1)Se susține astfel că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 Cod procedură civilă), în sensul că prin cererea de apel formulată de intimată deși nu s-a solicitat respingerea cererilor de restituire a sumelor acordate cu titlu de comision de risc, a dobânzii legale aferente și de acordare a daunelor morale, totuși instanța s-a pronunțat cu privire la netemeinicia acestora;
2)Decizia atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă) în sensul că:
-și-a întemeiat argumentația pe dispozițiile legale care nu erau în vigoare la momentul semnării unuia dintre contracte, respectiv art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, text de lege care a fost introdus abia la data de 18.04.2008;
-a aplicat în mod greșit legea, incluzând comisionul de risc în prețul contractului, art. 2 pct. 24 din OUG nr. 21/1992;
-a aplicat greșit legea raportând soluția la elemente care nu sunt menționate în contractele analizate și la o prezumție de cunoaștere a legii inaplicabilă în speță, astfel a considerat că în cauză erau incidente dispozițiilor art. 2 lit. g din Norma BNR nr. 17/2003 deși în realitate în contract nu exista nici un element care să conducă la o explicație/motivație/definiție a comisionului de risc;
-a aplicat greșit legea considerând că pentru un caracter clar și inteligibil al unui comision este suficientă menționarea cuantumului acestuia și că dezechilibrul care se poate asocia comisionului de risc este unul patrimonial (consideră recurenții că în acest caz este vorba de un dezechilibru juridic și nu unul patrimonial);
-greșit s-a considerat de instanța de apel că solicitarea de acordare de daune morale este nefondată în contextul în care clauzele contractuale care reglementează comisionul de risc au fost apreciate ca fiind legale;
-recurenții reclamanți consideră că nu aplicarea efectivă a clauzelor îi îndreptățește la acordarea de daune morale ci simpla existență a acestora.
Se solicită în consecință admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului ca nefondat și a cheltuielilor de judecată efectuate de apelanta-pârâtă în apel.
Recurenta-pârâtă consideră că, decizia atacată este nelegală deoarece:
-este lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă);
-în mod greșit s-a reținut că, convențiile de credit încheiate cu reclamanții au caracterul unor contracte de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinței părților, întrucât clauzele acestuia nu au fost negociate direct cu împrumutatul, ci au fost formulate de bancă, convenția de credit încheiată nefiind negociată de părți;
-clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d din convenția de credit, nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr.193/2000;
-În acest sens dispozițiile art. 1 lit. a al doilea paragraf din Anexa Legii nr. 193/2000, impune existența unei motivații întemeiate la data modificării ratei dobânzii, cu obligația furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens consumatorul;
-clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al Convenției de credit, or, în cazul prevăzut de art. 3 lit. d nu se poate pune problema caracterului său abuziv, de vreme ce respectiva clauză face parte din chiar miezul obiectului Convenției de credit încheiate;
-prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea sa pentru obținerea de beneficii referitoare la preț;
-prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract;
-legislația referitoare la clauzele abuzive nu este menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili;
-rata dobânzii este elementul cheie despre care banca își informează clienții:
-prin urmare dobânda ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului, sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice;
-clauzele referitoare la declararea creditului scadent anticipat în cazul apariției unei situații neprevăzute, respectiv art. 8.1. lit. a) limitele a doua și a treia, lit. c) și lit d) din condiții generale nu sunt abuzive, deoarece nu se încadrează în ipoteza descrisă în Anexa 1 lit. g din Legea nr.193/2000 și nici nu dau dreptul comerciantului la interpretarea clauzelor contractuale, acestea referindu-se doar la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele referitoare la garantarea creditului.
-clauzele referitoare la costurile suplimentare (art. 10.1. și 10.2. din condițiile generale) nu sunt abuzive, deoarece nu se încadrează în ipoteza, descrisă în Anexa 1 lit. g din Legea nr.193/2000, acestea referindu-se la costuri care sunt în legătură/privesc doar convenția de credit încheiată de părți.
În concluzie, recurenta-pârâtă solicita admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și, pe cale de consecință respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.
Nu au fost administrate probe noi în sensul dispozițiilor art. 305 Cod procedură civilă.
Curtea verificând legalitatea lucrărilor dosarului de apel potrivit criticilor formulate, susținerilor părților și dispozițiilor legale incidente în materie constată că recursul reclamanților este fondat, iar recursul pârâtei este nefondat, pentru următoarele motive:
Referitor la recursul declarat de reclamanți:
Între reclamanți în calitate de împrumutați și pârâtă în calitate de împrumutător s-au încheiat convențiile de credit nr._/12.11.2007 având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 170.000 CHF, pentru o durată de 300 luni, calculată de la data încheierii convenției pentru o dobândă de 4,25% pe an și nr._/9.06.2008, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 6500 CHF, pentru o durată de 300 luni, pentru o dobândă de 3,99% pe an.
Termenele de restituire au fost stabilite prin planul de rambursare.
De la data încheierii convenției și până la data soluționării cauzei de instanța de fond, pârâta a perceput comisionul de risc, redenumit de administrare, astfel cum rezultă din extrasele de cont coroborate cu planurile de rambursare a creditului.
Referitor la caracterul abuziv al clauzelor art. 3 lit. d) și art. 5.1. lit.a) din Condițiile speciale și art. 3.5 ale convențiilor de credit Curtea reține că, instanța de fond făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr.193/2000 și pe cele ale art 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a constatat caracterul abuziv al menționatelor clauze și a declarat nulitatea absolută a acestora, dispoziții legale care au fost interpretate și aplicate eronat de instanța de apel, în complet de divergență.
În acest sens, Curtea reține următoarele aspecte:
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr.193/2000: „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”,clauza contractuală fiind considerată că nu a fost negociată direct cu consumatorul, atunci când aceasta „a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe produsul sau serviciul respectiv”.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Art. 4 alin. 3 din același act normativ stabilește că „indiferent de faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul, nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că, acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Conform art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate, atât cele menționate cât și cele comunitare, rezultă aceleași condiții în raport de care o clauză contractuală poate fi considerată abuzivă; clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
Art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauza dedusă judecății, Curtea consideră că, ne aflăm în prezența unui contract de credit de consum ale cărei clauze sunt standardizate, situație menită să creeze dificultăți pentru un consumator, care nu are posibilitatea să influențeze natura lor indiferent de gradul de pregătire.
Cum intimata recurentă nu a administrat probe din care să rezulte negocierea directă, efectivă cu reclamanții recurenți, în calitate de consumatori, deși această probă îi incumbă potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, Curtea consideră că, prezumția relativă instituită de lege, referitoare la caracterul abuziv al clauzelor nenegociate, nu a fost răsturnată.
În această situație, în raport de aspectele analizate, de dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, art.3 pct. 2 din Directiva 83/13/CEE și de jurisprudența constantă a CJUE, Curtea consideră că de vreme ce, convențiile de credit analizate, în care recurenții reclamanți nu au avut posibilitatea să intervină iar cei doi consumatori s-au găsit într-o situație de inferioritate față de banca împrumutătoare în ceea ce privește atât putere de negociere, cât și de nivelul de informare, situația de inegalitate nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract (Hot. Oceano Editorial și Solvat Editores, 27.06.2000 și Hot. din 26.10.2006, Mostoza Claro).
În acest context, Curtea apreciază că, prin negocierea clauzelor, nu se înțelege doar posibilitatea consumatorului de a face o contraofertă, de a alege moneda creditului, de a citi condițiile prestabilite contractual de bancă, ci presupune, oferirea de către bancă a unor pârghii concrete, prin care consumatorul să poată influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.
Referitor la acest aspect, Curtea reține că banca intimată, nu a făcut dovada schimbării sau modificării vreunei clauze din cele două convenții de credit ca urmare a intervenției și a inițiativei reclamanților, respectiv a faptului că, au avut și alte opțiuni, decât aceea de a adera la clauzele prestabilite, nenegociate.
Art. 5.1. lit. a) din Condițiile speciale ale Convențiilor de credit prevăd în favoarea băncii intimate „dreptul de a percepe un comision de risc de 0,22% (în convenția nr._/9.06.2008) și respectiv 0,19% (în convenția nr._/12.11.2007), aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Art. 3.5 din Condițiile generale stabilesc că:”pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condiții speciale”.
Așa cum rezultă din modul de redactare a clauzelor menționate, Curtea constată că, pe lângă lipsa unei definiții a comisionului de risc, menită să înlesnească înțelegerea de către reclamanți a terminologiei bancare, banca nu a făcut nici o referire la modul de calcul a acesteia, a motivelor care au determinat-o să o perceapă, nu a indicat nici măcar cu titlu exemplificativ în ce constau riscurile inerente activității desfășurate de bancă care ar fi putut apărea pe parcursul derulării contractului de credit.
În privința aprecierii bunei credințe în raporturile contractuale, Curtea reține că, deși aceasta constituie, așa cum s-a arătat o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unei clauze, îndeplinirea acesteia trebuie analizată totuși în raport de forța pozițiilor de negociere ale părților pentru a vedea dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de interesele legitime ale acestuia.
Or, în contextul unor contracte standard, cu clauze preformulate, în care profesionalistul nu a oferit nicio informație utilă înțelegerii de către consumator a necesității, utilității și a situațiilor în care comisionul de risc urma să se aplice, este greu de crezut că interesele legitime la care se referea bună-credință, au fost luate în considerare de către bancă, în condițiile în care cei doi reclamanți se aflau într-o poziție de inferioritate, în privința puterii de negociere, raportat la nivelul de informare.
În acest context, Curtea apreciază că de vreme ce respectivele clauze nu au fost rezultatul negocierii directe dintre părți, iar recurenții-reclamanți s-au aflat în mod evident, în raport de nivelul de informare asupra produsului achiziționat și a riscurilor pe care le comporta acordarea împrumutului, într-o poziție de inferioritate față de bancă, în cauză se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și deci caracterul abuziv al clauzelor menționate.
În acest sens, Curtea consideră greșită soluția instanței de apel care nu a reținut corect situația de fapt pe baza actelor existente în dosar și nu a dat relevanță cuvenită normelor juridice incidente în speță.
Față de aspectele menționate, Curtea apreciază nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la lipsa caracterului abuziv a clauzei care reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc.
Astfel, potrivit pct. 35 din Secțiunea 3 „Costuri”, din Condițiile generale ale Convenției de Credit se prevede că: „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată durata creditării, modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Art. 5 lit. a din Condițiile speciale, referitoare la comisionul de risc prevăd așa cum s-a mai arătat că, 0,22% și respectiv 0,19% aplicabil la soldul creditului este „plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Din modul de redactare a acestor clauze precum și a celei de la art. 3.1.din convenție, referitoare la perceperea dobânzii curente, rezultă că banca intimata percepea comisionul de risc pentru punerea la dispoziție a creditului, exact ca și în situația perceperii dobânzii curente, aspecte menite să producă confuzie în gândirea consumatorilor cu privire la perceperea a două costuri pentru aceeași operațiune juridică, acordarea/punerea la dispoziție a creditului, în lipsa unei distincții clare și inteligibile între respectivele noțiuni, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut de consumator la momentul perfectării contractului de credit.
În această situație, Curtea apreciază ca, nefondată, susținerea recurentei pârâte referitoare la faptul că, prin perceperea acestui comision, banca a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, cum ar fi: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției și orice ale riscuri care există în legătură cu un credit ipotecar, de vreme ce astfel de clarificări s-au făcut în cadrul procesului, ca urmare a promovării acțiunii de către reclamanți și nu au fost evidențiate în convenția/convențiile de credit la momentul perfectării lor.
Întrucât recurenta pârâtă (banca) nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, conform dispozițiilor art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr.193/2000, și nu a reușit deci, să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului, Curtea consideră că, instanța de apel în mod greșit a apreciat și a reținut caracterul legal a unei astfel de clauze care nu a fost negociată, și care contravine bunei-credințe (banca percepe lunar 0,22% respectiv 0,19% din soldul creditului pentru motive necunoscute de reclamanți) în condițiile în care existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, și a lipsei unei corecte informări a consumatorului cu privire la condițiile în care sumele depuse cu titlu de comision de risc pot fi reținute, precum și a consecințelor pe care le-ar produce asupra reclamanților, în ipoteza în care riscul nu s-ar produce până la ajungerea la termen a contractului, sau în cazul rambursării anticipate a creditului, este evidentă.
Aceste omisiuni echivalează în opinia Curții, cu lipsa unei obligații corelative a băncii la obligația consumatorului de a suporta comisionul de risc, atâta vreme cât riscul contractului se poate considera acoperit și în lipsa unei astfel de clauze, atât prin constituirea unei garanții reale în favoarea băncii, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii.
În acest context afirmația recurentei intimate (banca) prin care aceasta susține că, clauza referitoare la comisionul de risc, reprezentând exclusiv un cost de administrare a creditului, nu poate cea un dezechilibru între prestațiile părților, va fi respinsă ca nefondată.
Curtea nu poate reține nici apărarea intimatei privind includerea comisionului de risc în prețul contractului, noțiuni juridice complet diferite.
În consecință pentru toate aspectele menționate Curtea apreciază greșită soluția instanței de apel și constată că art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale ale convențiilor încheiate de părți reprezintă clauze abuzive,în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000.
Clauza art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit prevede că: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, Curtea reține că, deși prin art. 3 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/9.06.2008 și nr._ din 12.11.2007 a fost stabilită o rată fixă a dobânzii curente de 3,99% pe an, respectiv de 4,25% pe an, totuși, prin clauza citată banca pârâtă și-a atribuit dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor „schimbări semnificative pe piața monetară” în lipsa unei definiții a sintagmei menționate și a oricărui criteriu în raport de care o anumită împrejurare ar putea fi calificată ca fiind cauza unei schimbări a pieței monetare și în raport de care o asemenea schimbare ar putea fi considerată semnificativă sau nesemnificativă.
Este cunoscut faptul că, în cazurile în care o convenție poate fi amendată prin manifestarea de voință a unei singure părți, aceasta trebuie să fie clar exprimată, neechivocă, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea, ca, la cerere, să poată aprecia, în cunoștință de cauză asupra existenței și temeinicia acestora.
Având în vedere formularea deosebit de generală a clauzei art. 3 lit. d) din condițiile speciale, Curtea apreciază că, aceasta are un caracter abuziv, de vreme ce, nu este clară și neechivocă și permite recurentei pârâte (banca) să modifice discreționar rata dobânzii curente, pentru motive necunoscute de reclamanți. Caracterul vag al sintagmelor „situații cu caracter imprevizibil”, „schimbări semnificative pe piața monetară”, „depășirea nivelului maxim acceptabil”, favorizează în mod evident banca, deoarece, practic, i se recunoaște dreptul de majorare a ratei dobânzii în mod arbitral, fără impunerea vreunei limite.
În acest context, se reține lipsa oricărei prevederi contractuale care să permită reclamanților posibilitatea de a solicita rezilierea convenției de credit în ipoteza analizată, a modificării unilaterale a ratei dobânzii, cu obligația de restituire a sumei împrumutate, fără aplicarea de penalități pentru alegerea făcută.
Este adevărat că dobânda este inclusă în prețul contractului.
Dar, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 și art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 903/13/CEE, pentru a fi exclusă din categoria clauzelor abuzive, clauza referitoare la prețul contractului trebuie să fie exprimată „clar și inteligibil”.
Or, în cauza de față, menționata clauză a fost formulată în termeni generali, neclari, greu inteligibili, în lipsa unor cunoștințe solide de specialitate, financiar – bancare.
Întrucât recurenții-reclamanți nu au avut posibilitatea de a negocia clauza referitoare la caracterul dobânzii, pentru motivele mai sus analizate, iar simpla semnare a convenției nu echivalează cu acceptarea implicită a posibilității băncii de a modifica discreționar și fără vreo limită stabilită, dobânda, Curtea consideră că art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care condiționează posibilitatea oferită de lege furnizorului de servicii bancare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Cum, din modul în care a fost formulată clauza art. 3 lit.d) care dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente, nu rezultă vreun indicator concret la care reclamanții să se poată raporta, în aprecierea caracterului „schimbărilor semnificative” intervenite pe piața financiară, Curtea consideră că, în lipsa unor criterii comune de apreciere, obiectiv clare și previzibile, caracterul abuziv al acestei clauze prin care modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii în mod discreționar, este evident.
În privința daunelor morale solicitate de reclamanți, Curtea apreciază că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998 Cod civil, de vreme ce s-a făcut dovada îndeplinirii celor patru condiții necesare atragerii răspunderii delictuale a intimatei – pârâte iar dispozițiile art. 7 din Legea nr.193/2000 nu limitează acordarea daunelor-interese doar la sfera prejudiciilor patrimoniale.
Curtea apreciază în acest sens, că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a băncii, sub forma daunelor interese morale: existența unei fapte ilicite, care constă în fapta băncii de a stipula clauze abuzive, profitând de starea de nevoie în care s-au aflat reclamanții, existența unui prejudiciu moral cert și nereparat, reprezentat de starea de teamă, de stres și de incertitudine resimțită de reclamanți ca urmare a faptului că banca a modificat unilateral contractul de credit, transformând comisionul de risc în comision de administrare, creând premisele ca și pentru viitor să se întâmple același lucru, vinovăția băncii, în sensul încălcării în deplină cunoștință de cauză a dispozițiilor Legii nr. 193/2000; existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, raportat la stările de teamă și incertitudine încercat de reclamanți, ca rezultat direct al comportamentului contractual al băncii.
În consecință pentru toate aspectele menționate, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamanți și va modifica în parte decizia civilă nr. 287 din 10.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă, în sensul, că va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta – pârâtă ., împotriva sentinței civile nr._ din 1.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă, și ca neîntemeiată, cererea de obligare a intimaților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, în sumă de 1714,27 lei (pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă).
Din decizia recurată se vor menține doar prevederile referitoare la menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței civile nr._ din 1.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă.
Deci, în concluzie, Curtea constatând legală și temeinică sentința civilă pronunțată de instanța de fond ( nr._ din 1.10.2012), îi va menține în integralitate dispozițiile.
Referitor la recursul declarat de apelanta pârâtă ..
Criticile referitoare la clauzele considerate de Curte ca având caracter abuziv, nu vor mai fi supuse analizei încă o dată în cadrul soluționării recursului declarat de bancă, de vreme ce acestea au fost tratate cu ocazia soluționării recursului reclamanților.
Vor fi supuse analizei criticile referitoare la considerarea de către instanța de apel a clauzelor, 8.1 lit. a liniuțele a doua și a treia, lit. c și lit. d din Condițiile generale și a clauzelor 10.1. și 10.2 din aceleași condiții, ca având caracter abuziv.
Art. 8 din Condițiile generale ale convenției de credit prevede: „în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului și codebitorului/garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției: împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datorate:
-conform prezentei convenții;
-conform altor convenții încheiate de împrumutat cu banca, sau
-conform altor convenții încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit:
a)împrumutatul nu-și îndeplinește orice altă obligație asumată conform prezentei convenții;
b)în cazul apariției unor situații neprevăzute care, în opinia băncii, fac să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției;
-c) în cazul apariției unor situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.
Analizând prevederile menționatei clauze prin prisma dispozițiilor art. 1 lit. g a Anexei la Legea nr. 193/200, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive prevederile contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului de a interpreta clauzele contractuale, Curtea constatând că, formularea clauzei art. 8 lit. c) și d) din Condițiile generale, fiind generală, greu inteligibilă, neclară și echivocă, conferă respectivelor prevederi un caracter abuziv, care expun reclamanții (defavorizați) unui risc suplimentar, pentru motive imposibil de determinat și de prevenit, de declarare, în mod unilateral de către bancă, a scadenței anticipate a creditului.
Cum aceste prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în defavoarea reclamanților, Curtea apreciază că instanța de fond în mod corect în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, a reținut caracterul abuziv al clauzelor menționate.
Art. 101 „Costuri suplimentare” din Condițiile generale ale convenției de credit, stabilește că: „referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile care:
a)supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite, sau care schimbă baza de impozitare, pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate, sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca;
b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de ex. în corelație) legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind Capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor de la Basel) afectează activele băncii, depozitele constituite cu sau pentru conturile băncii sau care impun Băncii orice altă condiție;
c)al căror rezultat este: i)creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau punerea la dispoziție a oricărui credit; ii)reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției”, iar art. 10.2 prevede: „în oricare dintre situațiile anterior menționate, în termen de 15 zile lucrătoare, bancare de la data la care a fost notificat înscris de către bancă, împrumutatul urmând să plătească acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări”.
Analizând aceste prevederi contractuale prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, Curtea constată caracterul lor abuzivă, în raport de împrejurarea că stabilesc obligații numai în sarcina reclamanților de a suporta în exclusivitate toate majorările de costuri ale intimatei-pârâte indiferent de natura juridică contractuală sau extracontractuală ale respectivelor creșteri, de existența sau inexistența unei legături cu împrumutul acordat și independent de comportamentul contractual al clienților.
Cum și această clauză creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul reclamanților în calitate de consumatori în sarcina cărora s-a stabilit în exclusivitate obligația de plată a creșterii costurilor deși, o eventuală creștere putea cel mult să fie împărțită între reclamanți și bancă sau să fie suportată de bancă conform normelor comunitare la care face referire art. 10.1 din Condițiile generale ale convenției de credit.
În concluzie pentru toate argumentele prezentate pe larg, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de apelanta pârâtă ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de apelanta pârâtă ..
Admite recursul declarat de apelanții reclamanți D. I. A. și D. L. R. împotriva deciziei civile nr. 287/10.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă a în dosarul nr._ .
Schimbă în parte decizia civilă atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă și, ca neîntemeiată cererea referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Menține celelalte dispoziții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Iunie 2014
Președinte, I. P. | Judecător, G. G. | Judecător, R. A. V. S. |
Grefier, C. L. |
Red.Jud.I.P.
Tehnored.A.A.
2 ex./8.07.2014
Tribunalul București – Secția a VI - a Civilă
Președinte: M. M. I.
Judecător: D. N.
Judecător: M. B.
| ← Suspendare executare silită. Decizia nr. 128/2014. Curtea de... | Obligatia de a face. Decizia nr. 500/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
