Constatare nulitate act. Decizia nr. 1976/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1976/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2014 în dosarul nr. 43428/300/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2062/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1976/2014
Ședința publică de la 03 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții I. F. G. și C. A. R. împotriva deciziei civile nr. 284 A din data de 27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ..
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții prin avocat N. C. cu delegație la dosar, lipsind intimata.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, Curtea acordă recurenților cuvântul pe cereri prealabile și pe probe:
Apărătorul recurenților, arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat, depune la dosar practică judiciară și dovada faptului că în contestația la executare are termen în februarie 2015.
La interpelarea instanței, apărătorul recurenților, arată că executarea este pornită de V..
Curtea acordă recurenților cuvântul pe excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare.
Recurenții, prin avocat, solicită respingerea excepției nulității, arată că astfel cum rezultă și din motivele de recurs, acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c.
Apărătorul recurenților solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei pronunțată de Tribunalul București în ceea ce privește declararea ca abuzivă și eliminarea comisionului de risc/administrare și restituirea sumelor reținute de bancă cu acest titlu, împreună cu dobânda legală. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 891/27.01.2014, Judecătoria Sectorului 2 București a admis în parte cererea formulată de reclamanții I. F. G. și C. A. R. în contradictoriu cu pârâta ., s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din convenția de credit nr._/DZ/09.04.2008 încheiată de părți: art. 3 lit. d din condițiile speciale; art. 5 lit. a din condițiile speciale și art. 3.5 din condițiile generale; art. 8.1 lit. b, lit. c și lit. d din condițiile generale; art. 10.2 din condițiile generale. A fost obligată pârâta să elimine din contract clauzele constatate ca fiind abuzive. A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumei încasate cu titlu de comision de risc/administrare de la data încheierii convenției de credit până la data pronunțării prezentei hotărâri, precum și la plata dobânzii legale, ce se va calcula de la datele încasării până la data restituirii efective a sumei de mai sus și a fost respinsă, în rest, cererea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta . solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate dat fiind netemeinicia acesteia.
La termenul din 27.05.2014 Tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apel și nu recurs.
Prin decizia nr. 284A din 27.05.2014 instanța a admis apelul declarat de apelanta . în contradictoriu cu intimații I. F. G. și C. A. R., a modificat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și eliminarea din convenția de credit nr._/DZ/09.04.2008 a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și la art. 3.5 din Condițiile Generale, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare și la plata dobânzii legale aferente. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 739,87lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Acest text de lege preia în legislația internă dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE. Din aceste dispoziții legale rezultă că, sub rezerva caracterului clar și inteligibil, clauzele care vizează prețul serviciilor oferite nu pot fi considerate abuzive.
Sub aspectul comisionului de risc, s-au avut în vedere dispozițiile art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, care definesc costul total al creditului ca fiind toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii, constatându-se astfel că sumele percepute cu titlu de comision de risc sunt incluse în noțiunea de „preț al serviciilor”, prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE. De altfel, chiar și condițiile generale ale convenției de credit definesc „costul total al creditului la consumator” ca fiind „toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli”, iar conform convenției de credit, comisionul de risc a fost inclus în dobânda anuală efectivă (D.), care a fost definită prin contract ca fiind „costul total al creditului la consumator (împrumutat), exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat conform legii”.
Așadar, pentru a fi declarată abuzivă o astfel de clauză, este necesar că aceasta să nu fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Din această perspectivă, instanța de apel a constatat că prin convenția de credit s-a stabilit un cuantum determinat al comisionului de risc, aplicat la soldul creditului, astfel încât chiar de la momentul încheierii contractului împrumutatul a cunoscut care este întinderea exactă a obligației sale de plată a acestui comision, care a fost inclus și în graficul de rambursare. Totodată, cuantumul acestui comision este unul fix, iar nu variabil, și este raportat la soldul creditului, astfel încât, după cum rezultă și din graficul de rambursare, suma achitată lunar de împrumutat cu titlu de comision de risc se reduce odată cu micșorarea soldului creditului. Nu în ultimul rând, comisionul de risc este inclus în D., care a fost expres menționată în contract, astfel încât, din chiar momentul încheierii contractului de credit, reclamanta a cunoscut și a acceptat această valoare, apreciind că îi corespunde propriilor interese.
S-a apreciat că pentru a fi socotit exprimat clar și inteligibil, este suficientă menționarea expresă a cuantumului comisionului de risc, iar nu și a motivelor detaliate ale perceperii unui astfel de comision.
De asemenea, s-a apreciat a fi de notorietate existența noțiunii de „risc de credit”, pe care orice bancă și-l asumă odată cu acordarea unui credit, mai ales a unui credit pe o perioadă îndelungată, cum este cazul în speța de față. De altfel, riscul de credit este definit de art. 2 lit. g din Norma BNR nr. 17/2003 (în vigoare la data încheierii contractului), ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale, aceste prevederi întregind orice convenție de credit acordată.
Instanța a mai reținut că, la momentul încheierii convenției de credit, perceperea unui astfel de comision nu era interzisă nici de legea internă și nici de dispozițiile comunitare, astfel încât era legală perceperea acestuia, dispozițiile OUG nr. 50/2010 intrând în vigoare ulterior și, pe cale de consecință, nefiind aplicabile acestei convenții de credit. Totodată, faptul că banca și-a asigurat și alte garanții prin contractul de credit, precum ipotecă sau poliță de asigurare, nu face ca acest comision de risc să devină abuziv, întrucât nicio dispoziție legală nu limitează dreptul unei bănci de a-și constitui mai multe garanții, care să asigure în final recuperarea sumei acordate.
Cu privire la dezechilibrul care se poate asocia comisionului de risc, raportat la dispozițiile convenției de credit, instanța a constatat că perceperea de către bancă a unei dobânzi anuale efective, nu poate fi apreciată în niciun caz disproporționată.
În ceea ce privește celelalte dispoziții ale sentinței atacate, s-a arătat că acestea se vor menține. Astfel, privitor la art.3 lit.d) care vizează dreptul apelantei-pârâte de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, și tribunalul a apreciat asupra caracterului abuziv al acesteia.
Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale, sarcina probei revenind apelantei pârâte, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000. Dimpotrivă, astfel cum rezultă din practica judiciară depusă la dosar, clauza prevăzută la art. 3 lit. d din condițiile speciale este identică în cazul mai multor contracte de credit încheiate cu diverse persoane, fiind astfel fără putință de tăgadă că această clauză este una preformulată, în privința căreia consumatorul nu a avut posibilitatea de negociere.
Pe de altă parte, chiar admițând că anumite clauze din condițiile speciale ale convenției de credit au fost efectiv negociate, acest lucru nu exclude incidența Legii nr. 193/2000 în privința celorlalte clauze, în acest sens fiind prevederile art. 4 alin. 3 din lege, conform cărora faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Or, chiar apelanta pârâtă recunoaște că sunt preformulate condițiile generale ale convenției de credit, iar în privința clauzei stipulate la art. 3 lit. d din condițiile speciale, din practica judiciară depusă la dosar, reiese că aceasta este identică în cazul multor contracte de credit încheiate de aceeași bancă.
Referitor la această clauză, tribunalul a mai reținut că relevante sunt și dispozițiile art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, conform cărora sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către un consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
În privința acestor dispoziții legale apelanta pârâtă a invocat faptul că acestea nu impun ca „motivația întemeiată” să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe la data modificării ratei dobânzii. Tribunalul a apreciat însă nefondate aceste susțineri, față de art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, ce se coroborează cu art. 4 alin. 6 lege, și conform căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Nu în ultimul rând, întrucât această clauză contractuală dă dreptul doar băncii să modifice cuantumul dobânzii, fără a prevedea vreun criteriu verificabil în acest sens, în mod evident o astfel de clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Asupra clauzelor prevăzute la art.8.1 lit.c) și d), s-a reținut că modul de formulare al acestor clauze este unul evaziv, echivoc, lăsând la latitudinea băncii interpretarea acestora, fără ca împrumutatul să cunoască efectiv conținutul acestor clauze. Prin urmare, o astfel de clauză este abuzivă întrucât se include în prevederile art. 1 lit. g din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.
Totodată, în raport de aceste din urmă dispoziții legale, contrar susținerilor apelantei pârâte, caracterul abuziv al clauzei nu poate fi raportat doar la momentul executării unei astfel de clauze, simpla lor existență în contract rupând echilibrul impus de lege în privința drepturilor și obligațiilor părților.
Referitor la critica adusă soluției instanței de fond cu privire la clauza 10.2 din Convenția de credit, tribunalul a constatat că aceste clauze nu reglementează sume determinate sau cel puțin determinabile la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul nu poate cunoaște cuantumul sumelor pe care va trebui să le plătească, fiind și de această dată evident dezechilibrul existent între drepturile și obligațiile părților. Prin urmare, și aceste clauze au caracter abuziv, fiind justificată soluția primei instanțe de constatare a nulității lor.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat recurs reclamanții I. F.-G. și C. A.-R., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în ceea ce privește declararea ca abuzivă și eliminarea din convenție a comisionului de risc/administrare, implicit restituirea sumelor deținute de banca cu acest titlu, împreună cu dobânda legală, respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței 891/2014 pronunțată de Judecătoria Sector 2, cu obligarea băncii la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.
În motivare se arată, referitor la comisionul de risc, art. 5 lit. a din Condițiile Speciale și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției_/DZ/09.04.2008, că instanța de apel în mod greșit a apreciat că respectivul comision este parte din prețul contractului, întrucât acest comision este nedefinit, fiind perceput pentru același lucru ca și dobânda.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc din perspectiva dispozițiilor prevăzute de lit. g din Anexă, precum și a art. 1-4 din Legea 193/2000, se arată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul contractului încheiat de banca, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, redenumit comision de administrare.
Apărările băncii, în sensul includerii comisionului de risc în prețul contractului și imposibilitatea analizării caracterului abuziv al acestora, conform Directivei 93/13/CEE, nu poate fi reținută deoarece actul comunitar invocat viza clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în aceasta cauză, plata comisionului de risc, nu îndeplinește aceste cerințe deoarece nu s-a prevăzut motivația concretă și particulară a perceperii comisionului de risc, astfel încât nu au putut înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distincte de dobânda convențională.
Apreciază recurenții că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp dă dreptul băncii de a interpreta unilateral această clauză, în condițiile în care nu există nici o definiție sau un scop de percepere a acestui comision în contract. Orice explicații ulterioare ale băncii privind rațiunea economică a unui asemenea comision nu poate acoperi clauzele contractuale inițiale, cu atât mai mult cu cât acestea conduc la concluzia că acest comision a fost prevăzut tot pentru punerea la dispoziție a creditului, realizând același scop ca și dobânda.
Totodată, instanța de apel a apreciat că este vorba despre un risc de credit, ceea ce nu este prevăzut în întregul contract. Aceste afirmații contradictorii, sunt în opoziție cu ideea de legalitate, astfel, dacă instanța apreciază că banca poate insera în contract clauze total neclare (fără a fi nevoie de o motivare a acestor costuri), îi plasează într-un dezechilibru major și contrar cerințelor bunei practici.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299, 301, 302, 303, 304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
Intimata . a formulat întâmpinare, solicitând în principal să se dispună respingerea recursului ca fiind nul, iar în măsura în care se va trece peste această apărare, să se dispună respingerea ca fiind neîntemeiat.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurenți precum și în considerarea dispozițiilor art.3041 Cod Procedură Civilă, Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
În privința excepției nulității recursului, invocată de intimata pârâtă prin întâmpinare, Curtea reține că în motivarea acesteia, intimata a susținut că niciuna dintre criticile aduse deciziei din apel nu poate fi încadrată în motivele strict și limitativ prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă, simpla indicare a punctului 9 nefiind suficientă, în condițiile în care nu au fost indicate în concret textele de lege încălcate de către instanța de apel.
Curtea apreciază susținerea ca fiind neîntemeiată însă, având în vedere că prin motivele invocate de recurenți se susține aplicarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1-4 din Legea 193/2000, astfel că motivul de recurs poate fi în mod evident încadrat în dispozițiile art. 304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
În consecință, excepția nulității recursului urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
În ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, clauza inserată la art.5 lit.a din Condițiile Speciale și 3.5 din Condițiile Generale este exprimată într-un limbaj „ușor inteligibil”, Curtea constată că sintagma „…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” folosită de legiuitorul național, cât și cea folosită în norma comunitară, nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă exclusiv din punct de vedere gramatical sau literar, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.
Deși acest comision – denumit de risc – face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.
Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabilește o valoare de „0,22%” a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului (fila 15 dosar de fond).
Situația este aceeași în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă (fila 15 dosar de fond), ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.
Scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut – în lipsa unei exprimări clare și neechivoce – consumatorului la momentul perfectării convenției de credit.
În același sens, includerea comisionului de risc în cuantumul D., precum și primirea de către intimați a graficului de rambursare în cadrul căruia s-a stipulat valoarea comisionului de risc, nu înlătură caracterul neinteligibil al clauzelor care-l prevăd, având în vedere că nu s-a precizat în contract motivația perceperii acestor sume, pentru ca astfel intimații să aibă posibilitatea de a prefigura contraprestația băncii în schimbul sumei de bani achitate lunar cu acest titlu. Ca atare, se poate considera că obligația de plată a comisionului de risc reprezintă o obligație fără cauză, care nu poate fi considerată în aceste condiții ușor inteligibilă.
În consecință, contrar celor reținute de instanța de apel, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, instanța de recurs constată că aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.
De altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea nr.193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13/CEE se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, Curtea constată că atâta vreme cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.
De asemenea, aplicarea unei astfel de clauze din perspectiva reținută de instanța de apel, transferă practic toate riscurile modificării pieței financiare către consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca ar suporta și ea o parte din acest risc, creându-se astfel un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.
Cerința dezechilibrului semnificativ este îndeplinită și din perspectiva faptului că nu s-au inserat în convenția de credit toate elementele necesare pentru justificarea perceperii comisionului de risc. Intimata pârâtă avea obligația, conform art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000, să definească în temeni fără echivoc și ușor de înțeles pentru o persoană care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar noțiunea de „risc” care justifică perceperea comisionului. În același timp, deoarece noțiunea de „comision” presupune acordarea unei remunerații în schimbul prestării unui serviciu era necesar ca inserarea în contract a dreptului băncii având ca obiect acest comision să fie dublată de stipulația corespunzătoare a contraprestației, care să justifice plata sumei de bani de către împrumutat, astfel cum s-a reținut deja.
Dezechilibrul este determinat de lipsa clauzelor care să prevadă activitățile prestate de bancă în schimbul comisionului de risc, în condițiile în care rațiunea perceperii acestui comision nu a fost lămurită prin contract. Dezechilibrul este și semnificativ prin raportare la dimensiunea obligației de plată stabilită în sarcina intimaților-reclamanți, comisionul de risc având o valoare considerabilă. Prin includerea în contract a unei obligații de plată lunare a unei sume însemnate prin raportare la soldul creditului, obligație menționată la capitolul „Comisioane”, deși lipsește contraprestația corespunzătoare, intimata-pârâtă a urmărit în realitate perceperea unei sume de bani cu titlu de dobândă, fără ca obligația să fie inclusă în capitolul „Dobânda”. Dobânda, ca element esențial al contractului, determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de bancă; ca atare, se poate susține că prin practici de disimulare a dobânzii sub formă de comisioane, oferta băncii devine mai atractivă, iar consumatorul, aflat în situație de inferioritate, decide să aleagă această ofertă, decizie urmată de aderarea la clauzele prestabilite de către profesionist. Acest mecanism pus în aplicare de către instituția de credit denotă și comportamentul său contrar exigențelor bunei-credințe, fiind îndeplinită în speță și cea de-a treia condiție prevăzută de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.
Chiar prin prisma criteriilor indicate de intimată în scopul evaluării dezechilibrului contractual, Curtea constată că prin raportare la procentul lunar, dezechilibrul semnificativ este evident și totodată apare ca fiind de netăgăduit, în condițiile în care acest comision este perceput până la sfârșitul perioadei de rambursare, fără a fi indicate activitățile/prestațiile băncii, iar noțiunea de „risc” în materia activității de creditare nu este o noțiune general cunoscută.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, recursul urmează a fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată.
Admite recursul formulat de recurenții I. F. G. și C. A. R. împotriva deciziei civile nr.284 A din data de 27.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ..
Modifică decizia recurată nr. 284 A din 27.05.2014 în sensul că respinge apelul ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. V. D. I. C.
GREFIER
M. I.
| ← Radiere. Decizia nr. 279/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Nulitate act juridic. Decizia nr. 747/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
