Pretenţii. Decizia nr. 1558/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1558/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 5589/299/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1524/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.1558
Ședința publică de la 18.09.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. C. C.
Judecător C. M. N.
Judecător A. C.
Grefier I. L. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă C. C. împotriva Deciziei civile nr.39A/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata - pârâtă . SA și intimata - intervenientă P. B. ROMANIA SA având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta - reclamantă prin avocat Trunchea C. G. cu delegație de substituire depusă la fila 18 dosar și intimata - pârâtă prin avocat D. C. cu împuternicire avocațială colectivă depusă la fila 16 dosar, lipsind intimata – intervenientă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că intimata - pârâtă a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, întâmpinare, după care:
Recurenta - reclamantă, prin avocat, depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și a timbrul judiciar de 0,50 lei, care sunt anulate de Curte.
Curtea comunică recurentei - reclamante întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Recurenta - reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Susține că recurenta nu are calitatea nici de asigurat și nici de beneficiar al asigurării, că prejudiciul a fost produs unei alte persoane. Mai arată că termenul de prescripție aplicabil în cauză este termenul de 3 ani și nicidecum termenul de 2 ani întrucât nu reclamanta este beneficiarul asigurării. Invocă dispozițiile art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia termenul prescripției este de 3 ani, iar conform art.3 al.2 din același act normativ, prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare. Precizează că în prezenta cauză termenul de prescripție este cel de 3 ani având în vedere și dispozițiile art.31 al.2 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. În dosar există înscrisuri din care rezultă că între recurenta - reclamantă și intimata - pârâtă s-a purtat o întreagă corespondență finalizată cu adresa prin care intimata comunică băncii că cererea de despăgubiri a fost respinsă. Susține că în cursul termenului de prescripție de 3 ani, recurenta - reclamantă a efectuat toate demersurile pentru ca, pe cale administrativă, să fie achitate despăgubirile către intervenientă de la intimată. Depune concluzii scrise. Solicită cheltuieli de judecată.
Intimata - pârâtă, prin avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, iar în subsidiar solicită trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că cererea introductivă de instanță a fost formulată de recurentă în calitate de succesoare cu titlu universal a asiguratului C. I. M.. Arată că art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 nu stipulează că termenul special de prescripție se aplică doar persoanelor asigurate și beneficiarilor acestor asigurări, ci, dimpotrivă, prevede că termenul special se aplică tuturor raporturilor ce izvorăsc din asigurare. Așadar, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul decesului numitului C. I. M.. Conchizând, apreciază că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 2 ani, prin urmare solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. Solicită cheltuieli de judecată conform dovezii pe care o depune la dosar.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Decizia civilă nr.39A/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă în dosarul nr._ s-a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă . SA împotriva Sentinței civile nr.4901/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata -reclamantă C. C., s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a respins cererea principală și cererea de chemare în judecată a altor persoane ca prescrise, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3928,74 lei reprezentând onorariu de avocat în fond și a fost obligată intimata - reclamantă la plata către recurenta -pârâtă a sumei de 2697,5 lei reprezentând taxe judiciare de timbru și timbru judiciar.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Principala problemă care se ridica în prezenta acțiune este stabilirea momentului de la care a început sa curgă termenul de prescripție, înlăuntrul căruia intimata reclamanta C. C. putea sa solicite obligarea intimatei pârâte M. L. Asigurari SA la plata contravalorii despăgubirilor.
Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau de a cere executarea silită.
Întrucât intimata reclamantă era parte a contractului de asigurare, având calitatea de asigurat și totodată beneficiar al asigurării, în calitate de moștenitor legal al celuilalt asigurat C. I. M., pentru aceasta dreptul de a cere plata despăgubirilor a luat naștere în momentul în care s-a produs evenimentul asigurat, respectiv decesul asiguratului C. I. M..
Ca urmare a producerii riscului asigurat s-a născut dreptul reclamantei de a solicita pârâtei plata despăgubirilor, solicitare ce putea lua forma unei acțiuni in instanță, faptul că în contractul de asigurare este menționată o procedura de informare a asiguratorului după producerea riscului asigurat și acordare a despăgubirilor, nu are efect asupra termenului de prescripție care este reglementat legal. De altfel chestiunile privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, durata acestuia nu pot face obiectul convenției părților, fiind reglementate imperativ de legiuitor, așa cum rezulta din art. 1 lin.3 din Decretul nr.167/1958 .
În aceeași ordine de idei, tribunalul reține că procedura desfășurată în fața asiguratorului pentru obținerea despăgubirilor nu are natura unei proceduri prealabile, ce ar condiționa dreptul de acces la instanță și cu atât mai putin refuzul asiguratorului de acordare de despăgubiri nu dă naștere la un drept nou în patrimoniul beneficiarului asigurării, astfel încât să înceapă să curgă un nou termen de prescripție. Atât în fața instanței cât și prin cererile adresate asiguratorului, reclamanta, în calitate de beneficiar al asigurări, valorifică același drept, născut in contract, la momentul producerii evenimentului asigurat.
Într-adevăr, acceptarea ipotezei că refuzului de plată al asiguratorului condiționează începutul prescripției duce la amânarea sine die a acestui moment, fiind astfel lăsat la latitudinea unei singure părți acest eveniment, fapt interzis de art. art. 1 lin.3 din Decretul nr.167/1958 .
Aspectul apreciat ca inadmisibil de prima instanță și anume exercitarea dreptului la acțiune cu prioritate împotriva asiguratorului, nu are în vedere faptul că termenul de prescripție totuși are o anumită durată în timp, în cauza de față 2 ani, timp suficient pentru parți să-și execute obligațiile contractuale benevol și în caz contrar partea păgubită să se convingă de atitudinea contractuală a celeilalte părți si să sesizeze instanță.
În concluzie, tribunalul apreciază că în cauza de față se aplică dispozițiile art.7 din Decretul nr.167/1958 privind momentul de la care începe să curgă prescripția, acesta fiind determinat de data producerii evenimentului asigurat, decesul asiguratului C. I. M., la 25.06.2009.
Pe de altă parte, în ceea ce privește durata termenului de prescripție, tribunalul apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art.3 alin.2 din Decretul nr.167/1958 ce reglementează un termen de 2 ani în raporturile de asigurare, în cauza de față fiind pusă în discuție executare unui contract de asigurare, de părțile contractante.
Prin urmare, data limită până la care putea fi promovată prezenta acțiune era 25.06.2011. Față de data introducerii acțiunii, respectiv 08.02.1012, tribunalul constată că dreptul intimatei-reclamantei la acțiune este prescris.
În consecință, în temeiul art. 309 al.9, 3041, art.312 C. proc. civ., tribunalul va admite apelul formulat împotriva sentinței civile nr.4901/08.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și va respinge cererea principală și cererea de chemare în judecată a altor persoane ca prescrise.
În temeiul art.274 alin.1 C. și reținând culpa procesuală a intimatei reclamante o va obliga pe aceasta la plata către recurenta pârâtă a sumei de 3928,74 lei reprezentând onorariu de avocat în fond și 2697,5 lei reprezentând taxe judiciare de timbru și timbru judiciar în apel”.
2). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C. C., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.
În motivare s-a arătat că recurenta nu are calitatea nici de asigurat și nici de beneficiar al asigurării.
S-a menționat că persoana asigurată, conform contractului de asigurare, este defunctul soț C. I. M. și beneficiar al asigurării este . SA.
S-a învederat că prejudiciul a fost creat reclamatei din prezenta cauza la data de 16.02.2010, data la care M. L. Asigurări SA (fosta Aviva Asigurări Romania SA) a înaintat către P. B. refuzul de a acorda despăgubirea de deces, aceasta fiind data la care de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru reclamantă si nu data decesului lui C. I. M. ( 25.06.2009).
S-a precizat că și în situația în care s-ar aprecia că termenul de prescripție curge de la data de 25.06.2009, este aplicabil în speță termenul general de prescripție de 3 ani și nicidecum termenul de 2 ani întrucât recurenta nu este nici persoană asigurată și nici beneficiarul asigurării conform contractului de asigurare.
S-a mai susținut că termenul de prescripție trebuie apreciat potrivit art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 care prevede că „termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni".
S-a indicat că, potrivit art.3 al.2 din același act normativ, „prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare".
S-a arătat că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani având în vedere dispozițiile art.31 al.1 din Secțiunea a 3-a intitulată „Asigurarea de persoane" din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată, conform cărora „prevederile prezentei secțiuni se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările de sănătate".
S-a menționat că reclamanta nu are calitatea de asigurat, nefiind semnatara contractului de asigurare, astfel că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, asigurările de persoane menționate la art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 fiind exceptate de la termenul de prescripție de 2 ani.
S-a mai precizat că, potrivit art.31 al.2 din Legea nr.136/1995, „în asigurările prevăzute la alin.(1) asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare".
S-a susținut că la dosar există înscrisuri din care rezultă că între recurentă și intimată s-a purtat o întreagă corespondență finalizată cu adresa prin care intimata comunică băncii că cererea de despăgubiri a fost respinsă.
S-a concluzionat că în cursul termenului de prescripție de 3 ani recurenta a efectuat toate demersurile pentru ca pe cale administrativă să fie achitate despăgubirile către intervenientă de la intimată, urmare refuzului acesteia din urmă adresându-se instanței de judecată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9, art.312 C. de la 1865.
3). La data de 09.09.2014, prin Serviciul Registratură, intimata – pârâtă . SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat.
În motivare s-a arătat că în mod greșit susține recurenta - reclamantă C. C. că termenul special de prescripție de 2 ani este aplicabil doar în cazul acțiunilor formulate de persoanele asigurate și beneficiarii asigurării și că nu ar fi aplicabile în cazul succesorilor persoanelor asigurate.
S-a menționat că art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în vigoare la momentul încheierii contractului de asigurare și la momentul intervenirii decesului asiguratului C. I. M., prevedea că „Prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispozițiile art. 22".
S-a precizat că dispozițiile art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 nu stipulează că termenul special de prescripție se aplică doar persoanelor asigurate și beneficiarilor acestor asigurări, ci, dimpotrivă, prevede că acest termen special se aplică tuturor raporturilor ce izvorăsc din asigurare, cu excepția anumitor categorii de asigurări de persoane și a asigurărilor prin efectul legii. Or, în speță, drepturile invocate de recurenta - reclamantă izvorăsc din asigurarea încheiată de defunctul C. I. M..
S-a învederat că cererea introductivă de instanță a fost formulată de recurenta - reclamantă în calitate de succesoare cu titlu universal a asiguratului C. I. M. și a fost întemeiată pe dispozițiile contractului de asigurare încheiat de M. L. ASIGURĂRI SA și pe prevederile art.969. 970, 977, 981. 982 și 985 cod civil 1864, fiind o acțiune în răspundere contractuală.
S-a indicat că în doctrină s-a subliniat că „Din punct de vedere juridic, succesorii universali și cu titlu universal sunt continuatori ai personalității autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu, respectiv o fracțiune de patrimoniu. Calitatea succesorilor universali și cu titlu universal de a fi avânzi-cauza constă în aceea că actul juridic încheiat de autorul lor își produce efectele și față de ei; în principiu, acești succesori preiau toate drepturile și obligațiile autorului, respectiv o parte a lor; spunem „în principiu" deoarece nu se transmit succesorilor drepturile incesibile, strâns legate de persoana autorului".
S-a concluzionat că, deși recurenta - reclamantă C. C. nu a avut calitatea de asigurat sau beneficiar al asigurării și nu a semnat personal contractul de asigurare, termenul special de prescripție de doi ani îi este aplicabil.
S-a mai susținut că în mod eronat recurenta – reclamantă pretinde că termenul de prescripție începe să curgă abia la momentul la care asigurătorul își manifestă refuzul de plată a indemnizației de asigurare.
S-a arătat că art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, dreptul la acțiune în speță s-a născut la data decesului asiguratului C. I. M..
S-a învederat că dacă dreptul la acțiune s-ar naște doar la momentul la care asigurătorul își manifestă expres refuzul de a plăti indemnizația de asigurare, ar însemna ca asigurătorul să poată împiedica sine die beneficiarii asigurărilor să se adreseze instanțelor judecătorești în cazul în care apreciază că e nejustificat refuzul de acordare a indemnizației de asigurare, ceea ce într-adevăr ar fi inadmisibil.
S-a menționat că doctrina juridică subliniază că „începutul prescripției este o chestiune de prim ordin, fiind reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părților interesate care ar putea zădărnici acțiunea prescripției extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul prescripției sau, după caz, ar fixa începutul prescripției la o dată care ar depinde exclusiv de voința uneia dintre părți".
S-a mai precizat că în doctrina juridică, anterior intrării în vigoare a noului cod civil, s-a reținut că „reglementarea instituției prescripției extinctive, atât generală, cât și specială, este exclusiv de competența legiuitorului, iar nu de domeniul voinței părților, fiind interzise clauzele derogatorii de la regimul prescripției extinctive", iar art.1 al.3 din Decretul nr.167/1958 prevede expres că „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă".
S-a concluzionat că în lipsa unui text de lege care să prevadă în materie de asigurări un alt moment de începere a termenului de prescripție, vor fi aplicabile dispozițiile generale cuprinse în art.7 din Decretul nr.167/1958. Mai mult decât atât, nici condițiile contractuale ale asigurării nu prevăd un alt moment de începere a termenului de prescripție.
S-a susținut că în mod greșit recurenta - reclamantă pretinde că în cazul tuturor asigurărilor de persoane este aplicabil termenul general de prescripție de trei ani.
S-a indicat că, potrivit art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958, termenul special prescripție de 2 ani se aplică și în cazul asigurărilor de persoane, mai puțin în cazul în care obligațiile devin scadente prin ajungerea la termen sau prin amortizare.
S-a învederat că în speță nu este vorba de o asigurare de supraviețuire până la o anumită vârstă, situație în care obligațiile devin exigibile la expirarea unui anumit termen sau prin amortizare, și prin urmare termenul de prescripție aplicabil este cel special de doi ani prevăzut de art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958.
S-a menționat că M. L. ASIGURĂRI SA și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile contractuale și a notificat-o pe recurenta-reclamantă cu privire la neîntrunirea condițiilor pentru acordarea despăgubirii prin adresa nr.1028 din 16 februarie 2010. Or, din acel moment și până la împlinirea termenului special de prescripție s-au scurs aproximativ un an și patru luni, timp în care recurenta - reclamantă a rămas în pasivitate, pasivitate sancționată de legiuitor prin stingerea dreptului material la acțiune.
S-a concluzionat că, având în vedere data decesului asiguratului C. I. M., respectiv 25 iunie 2009, și momentul introducerii prezentei acțiuni de către recurenta - reclamantă (10 februarie 2012), rezultă că la data formulării acțiunii termenul special de prescripție de doi ani se împlinise deja și prin urmare decizia recurată prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune este temeinică și legală.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.115 C. de la 1865.
4). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
5). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă de la 1865, Curtea reține următoarele:
Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante C. C. referitoare la incidența motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă de la 1865.
Potrivit art.304 pct.9 C. de la 1865, modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Contrar susținerilor recurentei – reclamante, Curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a considerat că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
În primul rând, Curtea remarcă că în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
În acest sens, trebuie observat că, potrivit art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Trebuie remarcat că această soluție se regăsește și în considerentele Deciziei nr.1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
În speță, părțile au considerat că termenul de prescripție a început să curgă anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare Noul Cod civil.
Astfel, recurenta – reclamantă a invocat faptul că termenul de prescripție a început să curgă la data de 16.02.2010, când intimata – pârâtă . SA a comunicat refuzul de a acorda despăgubirea de deces.
Intimata – pârâtă . SA a precizat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 25.06.2009, când a decedat defunctul C. I. M..
Prin urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
În al doilea rând, cererea de chemare în judecată are un obiect patrimonial, respectiv obligarea intimatei – pârâte . SA la plata sumei de 52.438,56 CHF.
În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958, care prevăd că “dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
În al treilea rând, contrar susținerilor recurentei – reclamante, Curtea apreciază că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 2 ani, prevăzut de art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958.
Astfel, potrivit art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958, prin derogare de la dispozițiile art.3 al.1, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare.
Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că termenul de prescripție de 2 ani este aplicabil oricărei cereri de chemare în judecată având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un raport de asigurare, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare.
Recurenta – reclamantă C. C. a susținut că intimata – pârâtă . SA are o obligația de plată a sumei de 52.438,56 CHF izvorâtă din contractul de asigurare încheiat la data de 07.07.2008 între defunctul C. I. M. și intimata – pârâtă (f.20 – 24 dosar Judecătoria Sectorului 1).
Prin urmare, recurenta – reclamantă și-a întemeiat cererea în pretenții pe un raport juridic izvorât dintr-un contract de asigurare.
Totodată, nu este vorba de un raport ce izvorăște din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare.
În aceste condiții, termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 2 ani, prevăzut de art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 și nu termenul general de prescripție de 3 ani stabilit de art.3 al.1 din același act normativ.
Nu este întemeiată susținerea recurentei – reclamante potrivit căreia nu ar fi aplicabile dispozițiile art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 pentru că nu ar avea calitatea de persoană asigurată sau de beneficiar al asigurării.
Trebuie observat că art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 nu prevede că termenul special de prescripție se aplică doar persoanelor asigurate sau beneficiarilor acestor asigurări, ci stabilește că acest termen special se aplică tuturor raporturilor ce izvorăsc din asigurare.
Prin urmare, dacă sunt îndeplinite condițiile art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958, acest text de lege este aplicabil oricărei persoane.
Mai mult, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta – reclamantă a precizat că este soția supraviețuitoare a defunctului C. I. M., a cărui succesiune a acceptat-o, având dreptul de a primi indemnizația conform art.32 din Legea nr.136/1995.
Potrivit art.32 din Legea nr.136/1995 (forma anterioară modificării prin Legea nr.71/2011), indemnizația de asigurare se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta, iar în cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizația de asigurare se plătește moștenitorilor legali ai asiguratului.
Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor legal nr.18/16.04.2010 eliberat de BNP S. C. C., au caliatea de moștenitori legali ai defunctului C. I. M. (f.121- - 122 dosar Judecătoria Sectorului 1):
- recurenta – reclamantă C. C., în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ din masa succesorală
- C. V., în calitate de fiu, cu o cotă de ¾ din masa succesorală.
Prin urmare, recurenta – reclamantă C. C. a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea de moștenitor legal al asiguratului, având calitatatea de succesor cu titlu universal al defunctului C. I. M..
Or, succesorii universali / cu titlu universal sunt continuatori ai personalității autorului lor și primesc drepturile și obligațiile ce au aparținut părților, cu excepția efectelor din contractele intuitu personae și a efectelor declarate de părțile contractante ca fiind intransmisibile către succesori.
Din momentul în care se declanșează calitatea de succesor, prin deschiderea și acceptarea moștenirii, contractele încheiate de părți își strămută toate efectele asupra lor, locul părților fiind luat de succesorii universali / cu titlu universal.
În concluzie, întrucât prin cererea de chemare în judecată a invocat calitatea de succesor cu titlu universal, recurenta – reclamantă urmărește să valorifice drepturile din contractul de asigurare care au aparținut defunctului C. I. M., acesta din urmă având calitatea de asigurat în acest contract.
Susținerea recurentei – reclamante potrivit căreia din dispozițiile art.31 al.1 al.2 din Legea nr.136/1995 ar rezulta că termenul de prescripție este de 3 ani nu este întemeiată.
Trebuie observat că art.31 al.1 din Legea nr.136/1995 (forma anterioară modificării prin Legea nr.71/2011) stabilește că prevederile secțiunii privitoare la asigurarea de persoane se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările de sănătate.
Totodată, art.31 al.2 din Legea nr.136/1995 (forma anterioară modificării prin Legea nr.71/2011) stipulează că în asigurările prevăzute la al.1 asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, definit conform condițiilor contractului de asigurare, să plătească o indemnizație de asigurare.
Nu există nicio prevedere în cuprinsul art.31 din Legea nr.136/1995 (forma anterioară modificării prin Legea nr.71/2011) prin care să se stabilească vreun termen de prescripție pentru asigurările de persoane sau prin care să se înlăture aplicabilitatea dispozițiilor art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 în cazul acestui tip de asigurări.
De altfel, recurenta – reclamantă nu a explicat în niciun fel raționamentul prin care a ajuns la concluzia că art.31 al.1 și al.2 din Legea nr.136/1995 (forma anterioară modificării prin Legea nr.71/2011) înlătură aplicabilitatea art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958.
În concluzie, termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 2 ani, prevăzut de art.3 al.2 din Decretul nr.167/1958 și nu termenul general de prescripție de 3 ani stabilit de art.3 al.1 din același act normativ.
În al patrulea rând, în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, potrivit art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune.
Totodată, conform art.7 al.2 și al.3 din Decretul nr.167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, iar dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
Trebuie observat că, potrivit art.1 și art.4 din contractul de asigurare, dreptul la acordarea despăgubirii era afectat de o condiție suspensivă, respectiv producerea evenimentului asigurat (desesul sau invaliditatea totală / pemanentă a asiguratului).
Așa cum rezultă din certificatul de deces . nr._/26.06.2009, evenimentul asigurat s-a produs la data de 25.06.2009, când a decedat persoana asigurată, respectiv defunctul C. I. M. (f.123 dosar Judecătoria Sectorului 1 București).
În aceste condiții, prin împlinirea condiției suspensive, dreptul la despăgubire s-a născut la data de 25.06.2009 și de la acest moment a început să curgă termenul de prescripție conform art.7 al.1 și al.3 din Decretul nr.167/1958.
Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante C. C. potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă la data de 16.02.2010, când intimata – pârâtă . SA a comunicat intimatei – interveniente P. B. ROMANIA SA refuzul de a acorda despăgubirea.
Nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că termenul de prescripție ar începe să curgă de la momentul la care debitorul își exprimă refuzul de a executa obligația.
Doctrina și practica judiciară au arătat că prescripțiile cărora le sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958 beneficiază de o reglementare legală de la care părțile nu pot deroga.
Așa cum a fost menționat mai sus, dispozițiile art.7 al.1 – 3 din Decretul nr.167/1958 reprezintă prevederile legale aplicabile în speță referitoare la începutul termenului de prescripție.
În aceste condiții nu poate fi acceptată opinia potrivit căreia începutul prescripției este lăsat la latitudinea debitorului prin exprimarea refuzului de a executa obligația.
În al cincilea rând, Curtea constată că în cauză nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
Recurenta – reclamantă a invocat faptul că a purtat o întreagă corespondență cu intimata – pârâtă . SA, efectuând toate demersurile pentru ca despăgubirea să fie plătită pe cale administrativă.
Curtea remarcă că printre cauzele de suspendare sau de întrerupere reglementate de Decretul nr.167/1958 sau de art.720/1 al.1/1 C. de la 1865 nu se regăsește inițirea unei corespondențe cu debitorul pentru executarea obligației de către acesta din urmă.
În aceste sens, art.720/1 al.1/1 C. de la 1865 prevede că doar inițierea procedurii de conciliere directă / mediere ar suspenda cursul prescripției pentru o perioadă de cel mult 3 luni de la începerea unei astfel de proceduri.
Însă, așa cum rezultă din răspunsul recurentei – reclamante la întâmpinarea depusă de intimata – pârâtă . SA, nu a fost parcursă procedura concilierii directe / medierii întrucât recurenta – reclamantă a apreciat că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.720/1 al.1 C. de la 1865 (f.114 dosar Judecătoria Sectorului 3).
De altfel, la dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că recurenta – reclamantă ar fi inițiat procedura concilierii directe sau a medierii.
Recurenta – reclamantă a comunicat intimatei – pârâte . SA doar o notificare cu privire la decesul defunctului C. I. M. (f.24 dosar Judecătoria Sectorului 3).
Totodată, împrejurarea că prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligația comunicării în scris a producerii evenimentului asigurat nu poate constitui un motiv pentru a considera că termenul de prescripție ar fi suspendat / întrerupt până la comunicarea unui răspuns cu privire la acordarea despăgubirii de către asigurător întrucât nu există nicio dispoziție legală care să prevadă o astfel de cauză de suspendare sau de întrerupere.
În concluzie, Curtea constată că nu este incident niciun caz de suspendare sau întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune.
În al șaselea rând, așa cum a fost menționat mai sus, conform art.7 al.1 și al.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție de 2 ani a început să curgă la data de 25.06.2009 și s-a împlinit la data de 25.06.2011 întrucât nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere.
Trebuie observat că acțiunea a fost formulată de recurenta – reclamantă la data de 08.02.2012 (data poștei), după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, astfel că în mod corect instanța de apel a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 C. de la 1865, Curtea constată că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 C. de la 1865, urmează să respingă recursul formulat de recurenta – reclamanta C. C. în contradictoriu cu intimata - pârâtă . SA și cu intimata - intervenientă P. B. ROMANIA SA ca nefondat.
Întrucât a căzut în pretenții, în baza art.274 C. de la 1865, va obliga recurenta – reclamantă la plata către intimata – pârâtă . SA a sumei de 3.854,35 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
În acest sens, Curtea constată că la dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că onorariul de avocat în sumă de 3.854,35 lei a fost plătit efectiv de către intimata – pârâtă . SA la data de 28.08.2014, respectiv factura fiscală nr.2108/08.08.2014 și extras de cont (f.20 – 21 dosar recurs).
Totodată, raportat la valoarea obiectului și complexitatea medie a litigiului, precum și la munca depusă de avocat, Curtea apreciază că onorariul de avocat este justificat și urmează a fi acordat în cuantumul solicitat, respectiv 3.854,35 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă C. C. (cu domiciliul în București, ..46, sector 5) împotriva Deciziei civile nr.39A/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata - pârâtă . SA (cu sediul în București, ..47 – 53, unitatea 4B1, .) și intimata - intervenientă P. B. ROMANIA SA (cu sediul în București, Șoseaua N. T., nr.29 – 31, sector 1) ca nefondat.
Obligă recurenta – reclamantă la plata către intimata – pârâtă . SA a sumei de 3.854,35 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, azi 18.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. A. C.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./20.10.2014
Jud. apel: A. A. M. / M. C. D. – Tribunalul București – Secția a VI a Civilă
| ← Hotarare care sa ţină loc de act de vanzare-cumparare. Decizia... | Pretenţii. Decizia nr. 1970/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
